Teatru cotidian

De curând, am primit ca temă de gândit şi discutat afirmaţia: “Viaţa este ca o piesă de teatru”. Am fost de acord. Explicaţia este destul de scurtă şi la obiect 🙂

Scenariul se scrie de-a lungul celor 9 luni de stat la căldurică şi adăpost în burtica mamei, purtând amprenta trăirilor ei. La începutul piesei nu înţelegem nimic, totul este confuz, iar replicile nu par să aibă vreun sens. Acţiunea se desfăşoară pe acte şi tablouri, fiecare lucru se întâmplă la timpul potrivit, bine fixat în program. Timpul se scurge încet, iar noi înţelegem din ce în ce mai mult, facem diverse conexiuni şi judecăm noi înşine. Ne familiarizăm tot mai mult cu personajele şi acţiunile, iar motivele lor se clarifică. Totuşi, indicaţiile scenice, adică sfaturile părinţilor sau ale prietenilor, ne însoţesc până la sfârşit, ajutându-ne de fiecare dată când acţiunea sau decorurile ar putea fi neclare. Căderea cortinei este întotdeauna momentul cel mai intens şi plin de semnificaţii, pentru că avem atât o viziune de ansamblu asupra lucrurilor, cât şi capacitatea de a pricepe, în sfârşit, tot ceea ce ni s-a întâmplat. Însă este prea târziu, pentru că nu ne mai poate folosi la mare lucru.

En fin… cam aşa văd eu lucrurile. Nu este absolut necesar să îmi accepţi argumentele, iar dacă gândeşti altfel sau ai ceva de adăgat, be my guest şi foloseşte formularul de comentarii 🙂

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply