Amintiri din copilărie

Nu doar Nică poate să scrie despre amintirile lui, pentru că pentru fiecare om, copilăria este o perioadă de care îşi aduce aminte cu drag. La fel este şi în cazul meu, iar cu pregătirea sărbătorilor, o grămadă de momente trecute mi-au revenit în minte. O să menţionez doar câteva.

În primul rând, mama s-a reapucat de prăjiturit, iar mirosul de aluat copt şi băgatul gheruţelor pe la frământatul lui m-au proiectat mental în vremurile când aveam vreo 3-4 ani şi mă creştea bunica, la ţară. Pe vremea aceea, făcea o grămadă de prăjituri acasă, în ler (un fel de cuptor micuţ, ataşat la sobele vechi, nu ştiu altă denumire pentru el, deşi sunt conştientă că nu apare în dex cu sensul ăsta). Şi pe vremea aceea participam activ la pregătirea foilor, ciupind puţin câte puţin din aluatul necopt, dar dulce, până când se prindea şi bunica de ce este acoperită doar jumătate din tipsie :)) Ador mirosul ăla, pentru că în creierul meu îl asociez cu ceva dulce, şi mie mi se potriveşte vorba “I’m the biggest enemy sweets ever encountered” 🙂 Vai… şi prăjitura de mere făcută de bunica este inegalabilă, n-aş da-o nici pentru cel mai arătos tort cu frişcă şi ciocolată de pe planetă 😀

A doua amintire a fost declanşată azi, când, pe afară, mi-au atras atenţia adidaşii unui copil. Erau adidaşi cu beculeţe, cum aveam şi eu prin clasa I, aduşi din străinătate. Mamăă, ce mândră eram de ei, tot dădeam cu călcâiul în podea să se aprindă şi să clipească frumos luminiţele alea roşii şi jucăuşe. Între timp au mai evoluat şi producătorii, au inserat beculeţe în 3 culori, dar mie tot la papucii mei de demult mi se duc gândurile. Şi mai aveam prin generală o pereche de ghetuţe/botine, negre, cu o talpă înaltă, design frumos şi un material, ceva amestec de piele şi catifea. Le iubeam ca pe ochii mei (well, exagerez), le adoram şi aproape că am plâns când a trebuit să le las la o parte pentru că nu îmi mai încăpeau pe picioruş. Şi când te gândeşti că acum, nici dacă m-ai plăti nu aş mai încălţa aşa ceva :)) Beculeţele şi genul acela de talpă înaltă şi lată au fost înlocuiţi de adidaşi simpli ori pantofi cu tocuri comode sau talpă ortopedică. Gusturile se schimbă…

Cu toată curăţenia de Paşti, am găsit într-un dulap uitat de lume un album. Album cu abţibilduri Anastasia :)) Doamne cât mai colecţionam şi pentru albumele alea! Cumpăram de la chioşcul de ziare pliculeţe cu 5 abţibilde fiecare, împachetate să nu se vadă conţinutul (care de multe ori coincidea cu ceea ce aveam deja acasă), pentru albumul sus-menţionat sau pentru cel cu Cartoon Network. Mai aveam colecţii de poze cu Sailor Moon, colecţionate de la guma de mestecat Sindy (sau ceva de genul) iar mai târziu m-am apucat să adun rezerve de stilou goale (aveam la un moment dat vreo 500, spălate şi depozitate) şi şerveţele – singura colecţie încă întreagă.

Că tot am adus vorba de sărbători, de la fiecare Crăciun aveam poze cu bradul. Eu, tata, sor-mea în faţa bradului, mama preferând întotdeauna să rămână fotograful anonim. Bradul era frumos în fiecare an, părinţii alegeau cu grijă pomi înalţi, argintii, ne rugam de tata 2 zile să îl cioplească şi să îl pună la locul lui, dar întotdeauna îl împodobeam cu multe multe globuri colorate, toate modelele posibile. Însă mai nou (de 2 ani adică) am investit într-un brăduţ artificial, că părinţii au obosit să mai caute brazi pentru noi, şi noi nu mergem să îl cărăm de la piaţă. Anyway, obiceiul cu pozatul s-a păstrat până când ne-am luat aparat digital, acum 5 ani, moment din care am adunat mii de poze cu mine şi niciuna cu bradul. Ca să vezi…

Amintiri, amintiri… am şi o cutiuţă cu diverse suveniruri şi obiecte cu valoare sentimentală (am auzit pe undeva ideea acum ceva vreme şi mi s-a părut foarte drăguţă) în care adun lucruri aparent nesemnificative, sweet nothings… care pentru mine valorează.

Şi tu, ce copilărie ai avut? Ce amintiri păstrezi?

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply