Are you scared?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti…staţi că am luat-o pe ulei, nu despre asta voiam să zic. Reluăm. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când petrec câte-o dragă de săptămână la bunici, îmi aduc aminte de toate fobiile şi temerile mele de când mă ştiu. Nu-s ele prea multe (abia trei la număr), ce-i drept, dar mă enervează că şi la 18 ani mai am încă probleme de genul.

1. Frica de întuneric
De când mă ştiu mi-a fost frică să stau singură pe întuneric. Ciudat? Posibil. Probabil că ar trebui să mă tem mai mult dacă sunt într-o încăpere în beznă, plină cu oameni străini, dar simplul fapt că nu sunt singură mă linişteşte, atâta timp cât oamenii sunt treji. Believe it or not, parcă mi se pune ceva în spate chiar şi când trebuie să traversez noaptea apartamentul, din sufragerie până în camera mea, şi măcar că sunt vreo 3 metri ) E o chestie dincolo de raţiune – zău, ce mi s-ar putea întâmpla? Dar pe întuneric toate chestiile sună mai tare, simţurile celelalte se ascut: parcă bocăne frigiderul (dacă se strică?), parcă vâjâie ţevile (dacă se sparge vreuna şi facem inundaţie până reuşesc să-i trezesc pe ai mei?), parcă se mişcă nişte chestii la mine în cameră (gândaci? şoareci? nu vreau să mă gândesc cât de tare voi ţipa dacă găsesc vreunul în pat)…

Motive pentru această frică nu prea văd. I mean, nu am fost niciodată adepta filmelor horror – imaginaţia mea se descurcă perfect şi singură. E pur şi simplu o strângere de inimă iraţională. Iar când sunt la bunici şi trebuie să merg noaptea la WC-ul din curte, singură, strângerea asta de inimă parcă mă îndeamnă să o las până dimineaţa, pe când raţiunea îmi zice să-mi înfrunt teama, să iau taurul de coarne şi să plec odată. Şi uite-aşa păşesc mai temătoare decât un iepurilă, aşteptându-mă la tot ce e mai rău: vreun câine fioros scăpat de prin vecini, vreo broască urâtă (se aciuează pe la casa omului când plouă), vreo gânganie…ceea ce mă trimite la următoarea fobie.

2. Frica de gângănii
…este încă o chestie care mă termină psihic. Numai gândul că vreun gândac sau vreun păianjen ar putea ateriza pe mine, fie pe piele, fie pe haine, sau că l-aş putea înghiţi în timp ce dorm (statisticile privind numărul mare de insecte înghiţite de oameni în timpul somnului mă îngrijorează, mai ales că din cauza deviaţiei de sept respir pe gură) mă bagă în sperieţi. Nici nu pot să mă gândesc la picioruşele alea care mă gâdilă înainte să muşte, sau la bâzâitul ţânţarilor înainte să se înfrupte, sau la nervii viespilor înainte să-şi împrăştie veninul sub pielea mea. Şi dacă intră în ureche în timpul unui pui de somn în care eu nu bănui nimic? Horror…

Asta este un alt motiv pentru care m-am bucurat “la maxim” de şederea la ţară. În primele 2 nopţi am avut un coleg de cameră tare simpatic, un greier drăguţ, “negru, mic, muiat în tuş”, care pe lângă că scârţâia încontinuu, mai şi ţopăia de colo-colo prin cameră de nici nu-l puteam urmări cu privirea, ce să mai zic de prins. Deşi un greiere e prezentat prietenos prin poeziile pentru copii, eu mă gândesc că din moment ce roade hainele, are dinţi ca să mă roadă şi pe mine. Şi asta nu-mi convine câtuşi de puţin. Cu chiu cu vai l-am prins, după 2 nopţi în care nu am dormit decât foarte puţin şi cu pătura pe cap (nu i-a prea convenit alergiei mele la praf, dar asta e), dar de-atunci în fiecare seară eram cu inima cât un purice când inspectam pereţii, păturile, pernele şi toate lucrurile mele, sperând să nu mai fi intrat vreunul din cântăreţii de serenade ce se agitau pe prag.

3. Frica de moarte
Oricât am brava, tuturor ne e frică de asta într-o măsură mai mare sau mai mică. De obicei nu mă leg prea mult de asta, pentru că ştiu că toţi trebuie să murim într-o bună zi şi având în vedere lumea de azi, e foarte posibil să nu apuc 60 de ani. Am eu o presimţire că voi muri de cancer sau într-un accident de maşină, dar nu detaliez acum, că veţi zice că aiurez )

Teama de moarte îmi este alimentată însă când dorm la bunicii din partea tatălui (da, da, tot noaptea). Casa lor este făcută din pământ în mare parte, iar pământul, nestatornic ca de obicei, se duce încet şi sigur la vale cu fiecare ploaie serioasă, iar casa se degradează tot mai mult şi mai mult. E drept, bunica face reparaţii prin camere în fiecare vară, lipind şi văruind peste crăpături, dar eu ştiu că e doar la suprafaţă, iar zidurile alea se macină pe neve. Când mai rămân acolo peste noapte şi se mai întâmplă să şi plouă, stau şi mă întreb pe întuneric oare cât vor mai rezista pereţii până când se prăbuşesc. Cum am alergie la praf, nu pot să dorm prea mult, pentru că efectiv mă sufoc şi trebuie să mă ridic în şezut, iar în starea mea de semi-trezie mi se pare că aud pereţii pocnind, trosnind, plecând odată cu ploaia. Din nou, e ceva iraţional, pereţii ăia clar nu se vor dărâma tocmai atunci, dar nu pot să nu mă gândesc la asta de fiecare dată când mă întind din nou pe pat.

Cam asta ar fi povestea fobiilor mele. Adăugaţi la ele o paranoia puternică (de obicei sar în sus când intră cineva pe neanunţate la mine în cameră) şi veţi înţelege de ce mi se macină nervii în aşa hal

Uat ăbaut iu? Ce temeri vă pun în alertă creierul? Ce vă face să săriţi în sus fără a practica sporturi extreme?

No related posts.