Copii, copii…

M-am trezit astăzi, în timp ce studiam (cică) pentru următorul examen, că iar îmi umblă gândurile aiurea. Astăzi, m-au purtat spre o întrebare: Cum definim un comportament imatur?

Ok, lipsa de maturitate este adesea invocată în copilărie, când omul se bucură de toate cu voioşia specifică vârstei, şi se bucură atât de tare încât parcă n-ar vrea să devină vreodată un om serios şi la casa lui. Totuşi, schimbările din viaţa noastră şi experienţele pe care le acumulăm ne transformă, cum se pricep şi ele, în oameni mai cu cap – sau aşa ar trebui. Se ştie că la femei, creierul se dezvoltă mai repede şi de aceea avem nevoie de bărbaţi mai înaintaţi în vârstă alături de noi, altfel nu ne-am putea înţelege. La fel de bine se ştie şi că bărbaţii rămân mereu copii în felul lor, fie prin manifestări (cum este un fost coleg, acum anul I de facultate şi el, se comportă ca în primul an de grădi, fie prin faptul că se aşteaptă mereu să le “caute în coarne” cineva şi să-i drăgălească toată ziua.

Dar totuşi, ce altceva mai implică un comportament imatur? Pentru că eu nu mă comport aşa şi cu toate astea, recent “mi-am luat” eticheta de imatură de la un copil cu C mare, fapt care mă derutează teribil, pentru că multă vreme mi s-a spus că sunt prea serioasă, prea crescută la minte şi că în viaţă mai trebuie să te şi distrezi. Well, m-am schimbat, all good… şi se pare că m-am dematurizat! :))

În final, cred că toată chestia asta cu “eşti un copil” şi “eşti prea serios” e foaaarte relativă. Şi atunci când ne dăm seama că am greşit cu ceva, repede o băgăm pe asta şi noi ne-am scos, că suntem ăia cu capul mare. Dar ştiţi ce? Gata, m-am prins de fază. Deci la mine să nu mai veniţi cu de-astea, că nu scăpaţi! 🙂

Comentarii Facebook

comments

1 Comment on Copii, copii…

Leave a Reply