J de la Joc

Se spune că cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om e copilăria – vremea aceea când aproape totul e permis, visele sunt încurajate, iar (în majoritatea cazurilor) trăim într-un balon colorat de săpun, ce ne dă şansa de a cunoaşte lumea prin joc. Dacă libertăţile sunt tot mai limitate, iar visele cunosc ameninţarea grijilor cotidiane, o chestie rămâne, totuşi, constantă de-a lungul vieţii: plăcerea jocului.

Desigur, jocul se transformă. Încetul cu încetul, lăsăm la o parte păpuşile, lego-urile şi maşinuţele şi învăţăm să ne jucăm “de-a mama şi de-a tata“, “de-a prinţesa şi cavalerul” şi altele de acest fel, exersând inconştient arta de a părea şi pregătindu-ne totodată pentru rolurile pe care urmează să le avem pe măsură ce creştem. Învăţăm să simulăm (sunt dură dacă spun că falsificăm situaţii?), însă cu inocenţa specifică vârstei, fără să ne dăm seama cât de folositoare ne va fi această experienţă într-o bună zi, când, cu bună ştiinţă, o vom repeta.

Mai creştem puţin şi deprindem cum să ne jucăm cu cuvintele. Descoperim sensuri şi învăţăm să le exploatăm, să facem aluzii, să batem apropouri bine mascate, să rănim sau să vindecăm, să ironizăm, să ne exprimăm mai complex. Unii dintre noi o dau în poezii, alţii în muzică, pe când alţii se rezumă la a se folosi de noile cunoştinţe doar în viaţa de zi cu zi.

Societatea ne schimbă, ne spune că pentru a reuşi să ajungem mai sus avem nevoie să-i controlăm pe ceilalţi. Aşa începe jocul cu minţile oamenilor, când testăm diverse modalităţi de persuadare, de manipulare, jucăm feste, punem piedici mentale, le sabotăm încrederea în sine pentru a-i depăşi mai uşor sau îi convingem că nu are rost să aspire la ceva mai bun, când deja au mult mai multe decât alţii din jurul lor.

În acelaşi timp, intrăm în jocul de-a iubirea, cel pentru care ne pregăteam râzând pe vremea când ţineam abecedarul în mână. Aici, regulile sunt mai complicate, nu ştim ce-şi doreşte cel de lângă noi, fie că-i femeie sau bărbat, aşa că ne încercăm norocul, mergem pe intuiţie şi încercăm să echilibrăm situaţia. Uneori ne plictisim şi abandonăm nava, alteori o dăm în jocul de-a căsătoria, un “de-a mama şi tata” mult schimbat, pentru că nu mai avem avantajul de a evada atunci când ne-am plictisit (nu discut aici cazurile extreme, specifice laşilor).

Ultima etapă, spre care niciunul din noi nu se grăbeşte, e jocul de-a moartea. E cel mai complicat, pentru că acum fiecare clipă e numărată şi planificată (mai ceva ca un salariu minim într-o familie cu 5 copii) şi ai vrea să închei toată afacerea într-un mod cât mai puţin dureros. Fiind ultima reprezentaţie, păstrăm pentru noi rolul cel mai dificil de interpretat.

Ne jucăm de-a cavalerii, pretinzând că nu ne este frică de ceea ce ne aşteaptă (deşi necunoscutul ne îngrozeşte). Ne jucăm cu cuvintele, poate chiar cu minţile oamenilor, convingându-i pe ceilalţi că suntem împăcaţi (când de fapt ne vine să urlăm din cauza tuturor lucrurilor pe care n-am apucat să le facem). Ne jucăm de-a iubirea şi căsătoria, spunându-i partenerului să-şi refacă viaţa (chiar dacă imaginea mentală a lui cu o alta ne dă fiori ciudaţi). Ne jucăm şi iar ne jucăm, iar cel mai aiurea aspect este că nu putem controla momentul în care această horă va fi întreruptă de un scurt şi sec “piua”…

Sursa foto
Postare din seria Articole-alfabet

Comentarii Facebook

comments

2 Comments on J de la Joc

  1. Anonymous
    July 2, 2010 at 7:28 am (7 years ago)

    Viata e un joc 🙂 .Partea frumoasa e ca iti alegi singur echipa. Winners or Loosers 🙂

    Reply
  2. Anonymous
    July 5, 2010 at 6:35 pm (7 years ago)

    Draguta interpretare a vietii… Nu te juca insa cu ea 😉

    Reply

Leave a Reply