Să-mi scrii!

…e o replică celebră pe care o lansează tata când mai pleacă de acasă pe termen scurt (gen 2 ore). Când eram mică, de multe ori chiar m-am prefăcut că îl iau în serios (deşi în glumă – ce aberaţie!) şi îi lăsam câte-un bileţel cu zâmbilici pe birou sau pe vreun obiect personal. Adevărul e că întotdeauna mi-au plăcut cuvintele scrise, “nemuritoare”, iar în istoria mea personală chiar am trecut prin diverse faze de dezvoltare, observabile din subiectele abordate. Să începem cu începutul.

When I was just a little girl, mai exact prin clasa I, obişnuiam să desenez (chit că niciodată n-am avut prea mult talent) şi să scriu poezii şi texte scurte pe bileţele colorate, adresate profesoarei de teatru. Îmi aduc aminte că toţi copiii de acolo făceau la fel, însă nu-mi aduc aminte de la cine a pornit de fapt toată ideea – cert e că profa se amuza, iar eu eram favorita ei, pe care o striga Camelush.

Făcând un pas în şcoala generală, am dat de eseurile pe care ni le propunea profesoara mea preferată. Aşa am început să aberez pe diverse teme, ca să-mi îmbogăţesc vocabularul în engleză şi, let’s face it, pentru că eram tare mândră de faptul că mă lăuda constant pentru creaţiile din ce în ce mai bune. Mă simţeam motivată din două părţi şi era perfect 🙂

Apoi, mi-am asumat rolul de psiholog (că cică Scorpionii sunt buni la asta) şi, în clasa a opta, am scris prima mea “antidepresie”. Care e faza? Aveam o colegă şi prietenă tare bună care, din când în când, mai suferea pentru vreun zăpăcit, aşa că se aşeza lângă caloriferul din spatele clasei şi se asigura că şoriceii beneficiază de duşul cuvenit. Ca să o înveselesc, am scris o chestiuţă de încurajare, pe care a împăturit-o şi păstrat-o în portofel până în ziua de azi, chit că în fiecare an am scos câte o nouă ediţie, să mă asigur că nu va uita niciodată că poate conta pe sprijinul meu moral.

Liceul a fost o perioadă destul de prolifică. Am creat cadouri din cuvinte (înlocuind felicitările cu texte personalizate), am scris chiar şi-un fel de scrisorică penibilă pe vremea când încă eram inocentă şi îndrăgostită (apropo, dragule care ai fost, ştiu că-mi citeşti blogul şi că ai păstrat-o; scaneaz-o, să mă amuz puţin 😀), apoi mi-am făcut blog de dragul de a-mi vedea mintea etalată, am scris vreo două poezii aiuristice… Am avut suficientă vreme să fac ceea ce-mi place.

Facultatea încă nu m-a provocat prea mult în acest sens – om fi noi la Comunicare, dar singura chestie mai interesantă de până acum a fost să scriem un discurs, pe grupe. Cred că puteţi intui cine s-a ocupat de partea asta… Şi fac asta nu din obligaţie, ci pentru că-mi place.

Atunci când scriu ceva, eu deja aud mental întreg textul rostit de o persoană cu talent oratoric, care ştie să-l pună în valoare. În plus, faptul că pot să-mi organizez frazele într-o ordine logică, că pot să le rearanjez după bunul plac înainte de a preda documentul, că argumentarea nu-mi va fi întreruptă şi astfel nu o să las pe dinafară câteva idei esenţiale au fost mereu plusurile comunicării scrise.

Nu înţelegeţi greşit, asta nu înseamnă că nu-mi place să mă exprim şi verbal – nici vorbă, altfel nu aş visa să fac într-o bun zi piar. Ideea e că până atunci mai am multe de făcut, iar terminarea facultăţii e cel mai uşoară dintre ele. Trebuie să învăţ să evit până la eliminarea totală gafele verbale, pentru că într-o discuţie faţă în faţă nu poţi apăsa butonul de backspace, ca să acoperi greşeala. Trebuie să iau lecţii de dicţie, ca să mă asigur că mesajul meu ajunge la receptori aşa cum a fost conceput, fără întrebări de genul “ce a zis acolo?”. Nu în ultimul rând, ştiu că trebuie să mă preocup şi de comunicarea nonverbală, pentru a putea fi convingătoare. Şi oricât de mult aş detesta cuvântul “trebuie”, astea sunt nişte chestii pe care merită să le fac.

Sunt conştientă că ele necesită timp şi ceva efort, dar pe de altă parte ştiu că oamenii care contează pentru mine mă acceptă aşa cum sunt şi mă susţin, răbdători, în încercarea de a deveni mai bună în domeniul acesta. Cât pentru restul, mi-au mai rămas câteva file goale într-un top, iar hostingul pentru blog e gratuit şi (cred că) nelimitat, aşa că nu vă întristaţi – o să vă scriu :))

Comentarii Facebook

comments

3 Comments on Să-mi scrii!

  1. dAImon
    July 10, 2010 at 1:15 pm (8 years ago)

    tu, dar logic ar fi ca placandu-ti scrisul sa umpli blogul 🙂

    so .. what you be waiting for?

    Reply
  2. Deme
    July 10, 2010 at 3:44 pm (8 years ago)

    Îl umplu eu, dar scriu "cu treabă bună", adică fac treaba treptat 🙂

    Reply

1Pingbacks & Trackbacks on Să-mi scrii!

  1. Blogul ca o școală - Livin' la vida Deme
    November 22, 2011 at 7:44 pm (6 years ago)

    […] pe o linie de plutire în ceea ce privește stilul meu de a scrie. Okey, tot timpul am avut înclinație spre scris, tot timpul am fost cea cu compuneri XL la română, engleză sau franceză,  tot timpul mi-a […]

    Reply

Leave a Reply