Străina

Nu ştiu cum am ajuns aici. Cu emoţie. Cu inima bătând mai tare decât de obicei. Okey, altceva? A, da, cu o minte plină de gânduri învălmăşite, amestecate între ele, inseparabile. Dacă m-ai întreba ce gândesc, nu aş putea distinge de acolo o idee clară, n-aş şti ce să-ţi răspund. Ce bine că tu nu pui întrebări, te descurci şi te mulţumeşti să mă citeşti doar cu ajutorul mirosului. Da, e altul. M-am schimbat.

Ce caut aici? Bună întrebare. M-am gândit de o mie de ori dacă ar trebui să vin, iar urcând scările m-am luptat cu tentaţia de a pleca de unde am pornit. Cât de departe putea să fi ajuns taxiul ăla? Sunt convinsă că l-aş fi prins dacă aş fi vrut. Dar nu ploua romantic ca-n filmele americane, deci n-avea prea mare farmec… aşa că iată-mă, am apărut în faţa uşii tale, iar tu ai venit cu pas molcom să-mi deschizi şi m-ai lăsat înăuntru. M-ai privit, dar n-am ştiut dacă îţi place ce vezi. Ce-i drept, nu-s prea sigură că voiam să ştiu.

Eram stingheră, mă simţeam tare ciudat, dar încet, încet, situaţia a intrat într-o oarecare normalitate. Am redevenit eu şi am început să te seduc. Sau oare tu m-ai sedus pe mine? Nu mai contează, jocul a început, un joc pe care ne-am prefăcut că nu-l cunoaştem, deşi ştiam foarte bine cum va evolua. Am fost pe rând vânător şi pradă şi zău că n-am băgat de seamă când am tot schimbat rolurile, eram prea orbită de gâdilăturile de pe şina spinării. Surprinzător, se pare că o banală îmbrăţişare a fost capabilă să stârnească din senin o avalanşă de fiori de mult uitaţi. De fapt nu, n-a fost deloc banală, a fost cu dor şi bucurie, a fost cu regăsire… Şi totuşi, doar o îmbrăţişare, doar un sărut. De când au ele atâta putere pe lumea asta?

Şi da, exact cum îmi imaginasem, jocul a continuat ca o piesă de teatru în care fiecare îşi ştia bine replicile şi mişcările. Fără ezitări, fără cusur, a fost o interpretare bună în care protagoniştii şi-au pus o urmă de suflet, pentru că aşa se fac marile spectacole. Într-un decor făcut din căldură, lumină, întuneric, oglinzi, apă, aer, dantelă şi piele a luat naştere un amalgam de trăiri vizuale, olfactive, tactile… genul de senzaţie pentru a cărei descriere cuvintele ar fi prea seci, limbajul prea de lemn. Adorabil e prea dulce, genial prea uzat, bestial prea brutal, dumnezeiesc prea nepotrivit…

Ce mă amuză cel mai tare e că sunt singura care crede că asta e o poveste ce merită spusă… scrisă… revăzută peste ani. Sunt singura anormală care te-ar fi putut privi dormind ore-n şir, nevoind să-ţi tulbure liniştea viselor. Sunt singura naivă care s-a amăgit pentru o seară că nimic nu s-a schimbat, îmbătată fiind de ciocolată, mentă, vin şi ochi căprui. Sunt singura copilă care a venit cu sufletul gol şi l-a umplut cu miros dulce de merişoare. Sunt singura femeie de pe planetă care poate pleca acum împăcată şi fără de regrete sau aspiraţii lipsite de sens, întorcând sigură pe sine spatele spre uşa din care încă mă mai priveşti…

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply