Copilării

Uitându-mă zilele astea la Cronicile din Narnia, m-am simțit din nou o copilă ce se ascunde sub pătură ca să citească pe nerăsuflate cartea și, fie din cauza faptului că în curând schimb prefixul și mă apucă nostalgiile, fie datorită vremii care îndeamnă la melancolie, m-am trezit cu un sentiment foarte ciudat de apatie plăcută, foarte propice rememorării. Și uite-așa mi-am adus aminte de niște caiețele simpliste, decorate și colorate în partea de final cu tot felul de sclipiciuri, dedicații, poezioare și explicații (gen Luminile Orașului Veghează Etern), pe care le completam în școala primară și generală: ORACOLELE.

Poate le mai țineți minte. Te întrebau câte în lună și în stele, iar răspunsul era cam întotdeauna previzibil. Dacă voia să știe pe cine simpatizezi, automat scriai “secret”, cu un zâmbet de satisfacție înflorind în clipa în care caligrafiai cele șase litere, menite să mascheze pasiunea infantilă pentru colegul din a doua bancă de la geam. Ce părere ai despre proprietară? Întotdeauna extraordinară. Ce-ar trebui să schimbe la ea? Nimic, e perfectă așa cum este, bla bla bla. Și da, mai erau și întrebările alea de imaginație: Ce crezi că e sărutul?

Pentru că da, acelea erau vremurile când doar ne închipuiam și descriam vise. Idealizam. Vedeam în minte un întreg spectacol de artificii, declanșat în momentul plin de emoție al primului sărut. Și totuși, parcă ceva nu se potrivea – în scena imaginată de noi erau doar niște actori și ne dădeam seama că noi, așa banali și copii cum suntem, am arăta tare ridicol în postura respectivă. Iubeam cu încântarea vârstei, dar ne era teamă să nu fim descoperiți. Ne bucuram pentru fiecare zâmbet fugar, pentru fiecare pix împrumutat sau fluturaș care se agita prin stomac la apariția cavalerului  ]n vârstă de 10 ani. Tăinuiam totul, negam dacă ni se punea problema în față, dar poate tocmai asta făcea întreaga situația mai plină de farmec.

Acum lumea s-a schimbat. Copiii nu mai scriu oracole, își verifică prietenii pe facebook. Nu-și mai ascund micile pasiuni, ci și le deconspiră prin mesaje foarte clare pe wall și în “comm”-uri, neuitând să facă update la Relationship status. Nu-și mai imaginează ce-i sărutul, ei deja au trecut de mult la pașii următori. Nu mai au inocența aia atât de caracteristică vârstei, sunt doar grăbiți să crească, să vadă, să experimenteze, să fie băgați în seamă. Și totuși seara, înainte de culcare, fiecare din acești copii se simte singur.. Oare în ce lume aș putea să-mi cresc viitoarele odrasle, ca să poată trăi simplu și frumos, cum am trăit și noi?

Comentarii Facebook

comments

5 Comments on Copilării

  1. INTJ
    November 14, 2010 at 8:25 pm (7 years ago)

    “… in asta (la prezent si viitor) sigur nu!” … asta am inteles mai demult, realitatea de zi cu zi inca n-a reusit sa ma contrazica si nici probabilitatile pentru viitor nu sunt satisfacatoare. 🙁

    partea cea mai rea e ca acei copii cresc mari … si tot singuri se culca (chiar daca o fac in doi) … pentru ca doar asta/atat stiu (doar foarte putini au curajul si determinarea necesara schimbarii).

    Reply
    • Deme
      November 14, 2010 at 8:28 pm (7 years ago)

      Da, știu. Și e așa de trist…

      Reply
      • INTJ
        November 14, 2010 at 11:00 pm (7 years ago)

        si totusi … ca intotdeauna … exista speranta pentru cei care-si doresc cu adevarat altceva. 🙂

        Reply
  2. Silvana
    November 15, 2010 at 11:30 pm (7 years ago)

    Stiti ce.. trebuie sa ne bucuram, pentru ca avem niste aminiri din copilarie pe care nu ni le ia nimeni si sunt sigura ca cei care se nasc acum nu vor trai nici pe departe ce am trait noi cat am fost copii. Noi am stiut si stim cum e sa fi copil…
    P.S Salutari Deme

    Reply

1Pingbacks & Trackbacks on Copilării

Leave a Reply