Pac, pac!

M-am uitat zilele trecute la două filme ceva mai noi – Salt și Red – și, după aproape de ore în care am fost prinsă în acțiunea accelerată a fiecăruia dintre ele, logic că am ajuns și la partea cu The End. Parte la care eu am tras un suspin și m-am gândit cât de mult mi-ar fi plăcut să fiu în pielea personajelor feminine din poveste.

De mică m-au fascinat filmele în care apar femei din-astea inteligente, cu arma-n mână și strategia bine fixată în minte. Mă și visam la un moment dat detectiv, apoi spion sau asasin plătit. Mă încântă ideea de a purta un pistol, în poșeta mea de zi cu zi. Mă încântă ideea de pericol, de situație limită, de always on the run. Deși se spune că unei femei nu-i stă bine în mijlocul împușcăturilor, eu mi-am dorit de multe ori să mă aflu într-o astfel de ipostază. Să fiu eu cea care taie și spânzură declanșează focul…

Poate (de fapt nu, sunt sigură) că filmele de acțiune hollywoodiene și droaia de cărți polițiste/thriller citite de-a lungul anilor au avut un impact asupra visurilor mele. Visuri în care asortam tocurile cui cu un revolver mic, discret, cu amortizor, că doar sunt o doamnă și nu-mi place să fac mizerie sau gălăgie. Visuri în care, la finalul misiunii, mă aștepta o mașină super-rapidă, pe a cărei pedală apăsam până la fund și mă pierdeam în zare, cu un zâmbet de satisfacție lipit de buze și cu certitudinea că nu voi fi prinsă niciodată…

Și cu toate astea, visurile au rămas… vise. Nu dispun de minunata chestie pe 4 roți, e cam târziu să îmi încep cariera de spion, nu cunosc tactici de luptă corp la corp și nu știu nici măcar să trag cu pistolul. Singura armă pe care am mângâiat-o a fost o pușcă cu aer comprimat Gamo, cu care trăgeam după ciori sau cutii de conserve prin pădurea de la Schit (Alba Iulia), cu mult timp înainte să existe pe acolo cartier. Eram mică, aveam vreo 7-8 ani poate și abia reușeam să o “rup” ca să o încarc, dar îmi plăcea sentimentul de putere pe care mi-l dădea “jucăria” de un metru.

Așa că iată-mă, la 20 de ani, suspinând la finalul vreunui film de acțiune în care o femeie pune la pământ o armată de hăndrălăi. Las’, că nici piariță nu-i rău…

P.S. Că tot am adus vorba de arme, știe cineva unde aș putea învăța să trag cu pistolul prin Timișoara? Există ceva cursuri pe undeva? Zău că m-aș duce, trebuie să fie mult mai palpitant decât LaserLand-ul…

Comentarii Facebook

comments

6 Comments on Pac, pac!

  1. Adi Dragoș
    November 25, 2010 at 10:13 pm (7 years ago)

    o fi mai palpitant, da’ iese cam urât dacă îți vin idei să tragi după oameni :)). oricum, era ceva poligon de tir pe strada Bader colț cu nu știu ce (bagă nr astea în maps.google 45.763264,21.242739). nu știu dacă mai e funcțional sau nu. spor la pușcat.

    Reply
  2. uishu
    November 25, 2010 at 10:36 pm (7 years ago)

    join the army…

    Reply
    • Deme
      November 25, 2010 at 11:29 pm (7 years ago)

      Nu vreau armată. Aia nu e palpitantă, e numai disciplină și un stil de viață prea rigid pentru felul meu de a fi 🙂

      Reply
  3. Smiley_tgv
    November 25, 2010 at 10:59 pm (7 years ago)

    Red-ul este si pe lista mea.
    Vreau sa ma uit ca e cu Mary Louise Parker… si mi-a mai spus cineva ca e bun.

    Reply
  4. Razvan
    November 29, 2010 at 12:15 pm (7 years ago)

    iti recomand cu incredere replicile de airsoft… sunt replici dupa armele reale (scara 1:1) si nu ai nevoie de nici un fel de permis sau nebunii de genul asta. 😉

    Reply

1Pingbacks & Trackbacks on Pac, pac!

Leave a reply to Adi Dragoș Cancel reply