Eu nu sunt genul ăla…

Pe măsură ce creștem și ni se conturează personalitatea, fiecare dintre noi găsește la un moment dat o direcție care pare bună de urmat. Ne stabilim mental niște linii de demarcație, niște puncte de reper de la care să nu ne abatem, după care mergem înainte pe drumul nostru, sperând că l-am ales pe cel mai bun disponibil. Așa ajungem să ne considerăm a fi un gen sau altul de persoane.

Mi s-a întâmplat adesea să primesc o propunere și să o refuz instant, cu o mină jignită: “Cum adică să fac cutare lucru? Ar trebui să știi că nu e deloc genul meu!” Am ținut mereu de traseul pe care mi l-am ales, evitând să mă abat sau să privesc dincolo de granițele pe care mi le-am setat. Problema e că, la fel ca orice adolescent, am schimbat de mai multe ori respectivul traseu, fiind mereu în căutarea unui gen care să mi se potrivească precum o mănușă și de care să mă pot ține toată viața. Adolescența a trecut… dar unele lucruri nu se schimbă niciodată, presupun. Așadar, eu încă mai caut.

Mă trezesc de multe ori și constat că nu sunt chiar ceea ce-mi doresc, sau că ideile pe care le aveam despre mine sunt învechite. La fel ca un program de antivirus, îmi fac update automat la definițiile de bine, rău sau normalitate, și când deschid softul, mă minunez de schimbări. Fac lucruri pe care nici nu le gândeam acum un an sau doi, îmi fac cu ochiul tot felul de idei pe care altădată le respingeam fără să stau pe gânduri. Învăț de la oamenii care mă înconjoară și din experiențele banale.  Mă schimb în fiecare zi și sunt tot mai conștientă de asta, la fel cum sunt conștientă de faptul că picioarele mele mai au nevoie de ceva timp până să atingă coama valul de schimbări. I sense great, new stuff ahead.

 

 

Dar până una, alta, nu mă mai autoinclud în vreun gen. Înainte de a respinge sau accepta o nouă provocare, încerc să analizez ce îmi doresc eu, de fapt. Pornind de la educația pe care am primit-o acasă și instruirea de care am beneficiat în lungii ani de școală, caut să descopăr cărarea aia care îmi poartă numele, chiar dacă nu mi-e încă foarte clar cum arată. Încerc să nu mă mai izbesc de propriile-mi granițe și să privesc dincolo de ele, într-o tentativă de a descoperi ce-i mai bine pentru viața mea. Între o idee  nouă și următoarea, mă transform.

Și da, privind din exterior, ai putea spune că uneori nu iau cele mai bune decizii în viață… dar atâta timp cât sunt alegerile mele și mă afectează strict pe mine, nu văd de ce ar trebui să mă justific în fața altcuiva. This is me. If you can’t handle the process, subscribe to my life feed and I’ll let you know when the final version is out on the market. 

 

Comentarii Facebook

comments

2 Comments on Eu nu sunt genul ăla…

  1. INTJ
    October 10, 2011 at 1:38 am (6 years ago)

    dap … numa’ sa nu uiti (peste ani) de ultimul paragraf. daca ar fi sa rezum ce am invatat ceva din anii traiti atunci as spune: life is about taking chances … si chiar daca nu regret sansele ratate, privind in urma stiu ca nu mi-ar fi stricat ca macar pe unele sa nu le ratez. in ceea ce priveste justificarile … cel mai aspru judecator e intotdeauna propria constiinta … acei “altii” oricum nu conteaza cand iti faci propriul bilant.

    Reply
  2. Andreea Dobre
    November 13, 2011 at 5:11 pm (6 years ago)

    E o vorba…mai bine sa regreti lucrurile pe care le-ai facut, decat pe cele pe care nu le-ai facut.
    Cand vine vorba de decizii ciudate, sa zic asa, ma intreb “ce as regreta mai mult?”…la mine merge de minune. Sunt uimita, ca si tine, de raspunsuri de foarte multe ori. 🙂

    Reply

Leave a Reply