Despre zile de naștere

N-am fost niciodată fană înfocată a zilelor de naștere, cu atât mai puțin când a fost vorba de ale mele. Data de 21 noiembrie a fost, de fiecare dată, un prilej de a face niște bilanțuri personale: câți prieteni apropiați am, cine își aduce aminte să mă ureze, pe cine chem în oraș dacă am chef de party și alte cele. Dar sinceră să fiu, nu m-a tras niciodată ața să organizez chestii super speciale sau să pun la cale petreceri cu multe detalii.

Anul ăsta am renunțat până și la tradiționalul chef până la dimineață – da, am ieșit să mă bâțâi un pic vineri noaptea, dar n-am avut nici dispoziția, nici energia pentru a rămâne toată noaptea. Sâmbăta am lenevit, în mare parte, răsfățându-mă cu clătite și Grey’s Anatomy, iar duminica m-am bucurat de o nouă zi lejeră, de weekend, garnisită cu un spectacol de balet – a fost prima dată când am mers la Operă ca spectator, nu ca turist (despre experiența asta, într-un articol viitor).

Pentru prima dată în 21 de ani, chiar nu am simțit nevoia de petrecere. Nu știu dacă e din cauză că am avut o săptămână foarte solicitantă înainte, sau pentru că am îmbătrânit (daa, știu, acuși ies la pensie) și tânjesc după liniște, sau doar am crescut și am intrat într-o nouă fază. Cert e că, cu tot calmul și lejeritatea lui, weekendul ăsta a fost exact ceea ce aveam nevoie acum.

Cât despre ziua în sine, a început într-un mod foarte plăcut și a fost pavată cu urări de bine în toate limbile – mai puține, însă, decât în ceilalți ani, dat fiind că am ascuns data nașterii pe profilul de facebook (și chiar dacă ar fi fost afișată, nu știu câți ar mai fi riscat după faza asta). A avut toate ingredientele pentru a mă face fericită – pe lângă urări am primit și cadouri, ca în fiecare an, dar ceea ce a contat cel mai mult au fost oamenii care mi-au fost alături (fizic sau prin telefon) și pe care am norocul de a-i numi prieteni. Ce-aș fi putut cere mai mult? 🙂

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply