Mi-e dor să conduc

A.S. La sfârşit de an, omuleţii  de pe bloguri îşi cam fac bilanţul. Îşi alocă o oră sau două sau trei, scormonesc prin memorie şi scot la iveală, într-un articol, diverse chestii pe care le consideră (pe bună dreptate sau nu) interesant de împărtăşit. Nu am de gând să vă plictisesc cu vreo retrospectivă, după cum aveam obiceiul altădată, nu vă întreb de revelion şi nu o să vă mai scriu vreun post sfidător pe 1 ianuarie. Ca să ştim o treabă.

Azi e ziua în care trebuia să mă apuc de treabă. Am o listă de proiecte care trebuie finalizate până pe 9 ianuarie, când se termină vacanţa studenţească, şi m-am gândit să profit de zilele libere şi să mă ocup de ele, având în vedere că de marţi mă întorc la birou şi sigur nu o să abund de chef de a face chestii pentru şcoală. Na’ las’  că nu-i bai, nici azi nu mă simt prea conştiincioasă, aşa că m-am apucat să-mi frunzăresc blogul, să văd ce mai debitam pe vremuri.

Şi uite-aşa am dat de articolul ăsta. Lăsând la o parte faptul că-mi place şi acum, după mai bine de 2 ani, cum mi-a ieşit, m-a lovit un dor: dorul de a conduce. Să ne înţelegem: eu nu mă pot numi nici măcar şofer de weekend. După experienţa care a stat la baza respectivului articol, a trecut un an până când s-a ivit următoarea ocazie de a apăsa pedala (pentru vreo 70 km), iar de atunci zero barat. Mda, deci nu am mai urcat la volan din august 2010… şi nu mi-a fost dor. Cel puţin, nu până acum.

 

 

Încă îmi aduc aminte cu drag orele la şcoala de şoferi, la fel cum îmi aduc aminte ziua în care am luat examenul cu punctaj perfect. Îmi aduc aminte plimbările cu maşina pe coclauri, prin sate şi munţi, cu tata pe post de copilot – nu au fost decât câteva, dar m-au ajutat să învăţ cât de cât reacţiile maşinii de familie şi să nu mai stau crispată la volanul ei (pe Golful instructorului era foarte lejer). Îmi aduc aminte cum îmi tremura cămaşa când am străbătut Clujul cel aglomerat, iar ai mei îmi spuneau din scurt “fă stânga aici” sau “ia-o la dreapta”. Îmi aduc aminte că mă obişnuisem cu ideea de şofer şi îmi plăcea.

Ce s-a întâmplat între timp? Am venit la Timişoara, iar pe la Alba am ajuns doar de câteva ori pe an, de obicei cu sora mea (un şofer mult mai experimentat, căruia i se putea da fără probleme maşina pe mână), prin urmare, cu vreo două excepţii,  n-am mai avut şanse să pun mâna pe volan. Când m-am angajat la locul de muncă actual, mi s-au pus la dispoziţie maşinile şefelor pentru deplasările în interes de serviciu, însă nu am acceptat niciodată. În fond, sunt cam în aer – am uitat multe reguli de circulaţie, plus că Timişoara are un milion de sensuri unice şi mai circulă şi tramvaie (cu care m-am întâlnit până acum doar în carte), plus că… eu nu-s foarte sigură că mai ştiu pedalele. Asta ca să nu mai zic de parcări, la care eram expertă pe vremuri, dar pe care nu cred că aş mai reuşi să le duc la capăt fără a buşi ceva pe lângă. Şi dacă las vreo zgârietură pe maşina şefei, la cât e ea de scumpă, cred că dau pe reparaţii tot salariul.

Ca să nu mai lungesc vorba, condusul este pentru mine un capitol cam încheiat. Însă, deşi de cele mai multe ori ocup locul din dreapta fără să mă mai imaginez la volan, gândindu-mă că oricum ar fi prea mare bătaie de cap, sunt unele momente (cum e cel de faţă) când mi se face dor de senzaţia aia de control, de putere pe care ţi-o dă maşina care tremură sub talpa ta. Şi atunci mă bate gândul să răsfoiesc iar legislaţia, după care să caut un nou instructor, căruia să-i plătesc vreo 10 ore şi să o iau de la capăt, ca un copil de 18 ani.

 

Sursa foto

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply