Mozart really rocks!

Poate că titlul ce stă în fruntea prezentului articol pare un pic dus cu pluta dacă nu ştii din capul locului la ce fac, de fapt, referire. În general, muzica lui Mozart nu este tocmai “pe val” şi uber cool în zilele noastre, când un clip cu gagici pe trei sferturi goale îţi vând albumul. Câţi dintre tineri mai găsesc plăcerea de a asculta muzică clasică? Prea puţini – din păcate sau nu (în fond, nu scrie nicăieri că dacă îţi pui în căşti doar Bach şi Beethoven eşti un om mai bun, e doar o chestie de gust). Dar să vă spun un secret: muzica clasică revine în trend. 

La fel ca (aproape) orice lucru de pe lumea asta, ea a suferit câteva mici modificări – un mic adaos sonor, generat de instrumente  întâlnite, de regulă, pe la concertele rock. Cu un pic de ambiţie, înţelegere şi multă pasiune, joaca de-a genurile muzicale s-a transformat în ceva destul de spectaculos, aş spune – un armistiţiu între costume elegante, cu papion şi haine negre lejere, peste care flutură plete şi ţinte. O armonie între viori, contrabassuri, chitări electrice, clape şi tobe. O combinaţie perfectă între clasic şi modern. În două cuvinte, Mozart Rocks.

Am avut plăcerea de a-i asculta pentru prima dată pe 2 decembrie, pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din oraşul meu natal, în cel de-al zecelea concert al lor, susţinut alături de Filarmonica de Stat Transilvania din Cluj.  Mai auzisem despre ei, dar nu mi se ivise până atunci ocazia de a-i vedea pe scenă, aşa că nu ştiam exact la ce să mă aştept. Ei bine, dacă aş zice că mi-a plăcut, ar fi mult prea puţin spus.

Onorându-şi numele, au început cu ceva din Mozart – uvertura de la Nunta lui Figaro, trecând apoi la Vivaldi – Iarna şi continuând în forţă cu o Carmina Burana ce mi-a zbârlit pielea. Tot timpul mi s-a părut că pe O, fortuna! s-ar potrivi tare bine nişte tobe care să-i puncteze curgerea, aşa că am fost  încântată de ceea ce a ieşit. După o interpretare foarte reuşită a Simfoniei nr. 5 a lui Beethoven, a venit şi surpriza serii – vocea extraordinară a lui Dan Helciug.

Să vă spun sincer, singurul ecou pe care îl stârnea în mintea-mi numele ăsta era un urlet de “trăiască berea” şi…cam atât. Nici nu bănuiam ce voce incredibilă are, sau ce spectacol teatral face, sau ce mod sensibil (şi totuşi puternic) de a interpreta piesele, sau în ce fel se vede că trăieşte muzica respectivă. Am rămas impresionată ascultându-l cântând While my guitar gently weeps sau  High Hopes (i-au ieşit mai bine decât în linkurile astea) şi omul în sine mi s-a părut fascinant. (Şi mai era şi ziua lui).

Un alt nume pe care o să îl reţin de acum înainte este cel al lui Călin Grigoriu. Aţi mai auzit de el? Nici eu. Şi totuşi, omul ăsta, pe lângă că e un chitarist extrem de talentat, mai şi compune piese – iar în cadrul concertului am avut ocazia să ascult o melodie compusă, orchestrată şi interpretată de el: Crinolinele. Porneşte suav, cu o singură chitară care te unge pe suflet, la care se adaugă apoi nişte viori, şi încet, încet, orchestra începe să prindă viaţă. Intervine chitara electrică ce zbârnăie deodată cu viorile, mai intră nişte tobe… iar melodia evoluează atât de frumos şi de echilibrat, că zău dacă aş vrea să schimb ceva. Vă spun, e genială. Am căutat-o pe youtube de îndată ce am ajuns acasă, însă fără succes – dar apoi am descoperit-o (într-o versiune demo de vreo 3 minute) pe site-ul Mozart Rocks. Ascultaţi-o, că merită… iar de omul ăsta probabil că vom mai auzi când va compune coloana sonoră pentru vreun film celebru.

UPDATE 14 ianuarie 2012:  Mozart Rocks au postat pe net şi înregistrarea video a piesei Crinolinele, aşa cum a fost interpretată în concertul de la Alba Iulia. Enjoy!

Am scris deja atât de multe cuvinte, şi tot mi se pare că n-am reuşit să vă transmit ceea ce am văzut vineri seara. Am fost atât de aproape de scenă, încât puteam să aud cuvintele cu voce scăzută schimbate între artişti, pregătindu-şi următoarea piesă, şi puteam să văd plăcerea de a cânta întipărită în fiecare muşchi de pe faţa solistului. A fost senzaţional – iar cu ocazia asta, Mozart Rocks intră în top 3 al celor mai frumoase concerte la care am asistat până acum. Jos pălăria, domnilor!

* Mulţumirile mele se îndreaptă spre Marius Rusu, omul fără de care nu aş fi putut ajunge la acest concert (dat fiind că invitaţiile se epuizaseră cu vreo două zile înainte de a ajunge eu în oraş). A fost un domn şi-un om de nota 15, după cum îi şade în fire. 

Surse foto: 1 şi 2

No related posts.