Să fie…paradă!

Când eram mică, tata mă lua pe mine şi pe soră-mea de mânuţă şi ne ducea de 1 decembrie în Cetate, să vedem parada militară. Ţin minte şi acum cum ne cocoţam cu rândul pe umerii lui, ca să vedem şi noi tancurile şi echipajele de intervenţie, la fel cum îmi amintesc entuziasmul cu care le priveam defilând pe ritmul fanfarei. Da, eram impresionată. De oameni, de echipamente, de sincronizare, de muzică, de personalităţile care veneau la Alba Iulia cu această ocazie, de public.

După ce, timp de mai mulţi ani, am evitat condica de prezenţă la această manifestare , anul acesta m-am decis să merg din nou. Eram curioasă cum se vede celebra paradă militară prin ochi de adult, suspendaţi pe tocuri de 8 cm (ca să reuşesc să prind şi eu ceva din toată acţiunea).

 

 

Azi nu am mai fost impresionată. Am auzit aceeaşi muzică antrenantă pe care o fredonez instantaneu atunci când mă gândesc la defilare, am văzut aceleaşi uniforme cu care între timp m-am obişnuit, plus vreo 3 tancuri, plus maşini speciale de intervenţie de tot felul (de la poliţia normală la pompieri, descarcerare, SMURD şi chiar… ceva maşină zice-se echipată cu chestii de ultimă generaţie, esenţială în coordonarea bla bla bla bla). L-am văzut şi pe Boc, aşezat graţios ca un pui lângă dl. primar Hava, alături de ceilalţi politicieni “de seamă” (Crin Antonescu, Adrian Năstase şi ministrul de interne, pe care nici nu ştiu cum îl cheamă) – iar apariţia lor mi-a fost semnalizată de mulţimea de huiduieli care a izbucnit aproape instantaneu din mijlocul mulţimii. Însă evenimentul în sine nu m-a mai captivat.

Atenţia mi-a fost furată de steagurile tricolore fluturânde, care la un moment dat au fost înlocuite cu altele, albe cu roşu şi verde, ce ne îndemnau să salvăm Roşia Montană. După care am început să mă gândesc ce înseamnă să organizezi un întreg program pentru ziua naţională la Alba Iulia – cu manifestări ce se întind pe mai bine de o săptămână, cu evenimente diverse, cu participarea oficialităţilor şi, implicit, a presarilor care transmit totul în direct la Bucureşti. Cred că cei care se ocupă de asta au avut câteva nopţi bune de nesomn în ultima săptămână…

În rest, defilarea mi s-a părut un fel de praf în ochi. Un prilej al statului român de a se lăuda cu ceea ce are în ogradă, într-o încercare de a ne devia atenţia dinspre chestiile care ne ard cu adevărat. Un fel de “o fi brăţara asta veche şi ruptă, dar uite ce frumos străluceşte!”. Aşa că am privit absentă spectacolul, fără să mă simt mai mândră de ţara mea sau mai în siguranţă (ştiind că toate lucrurile alea există şi cică lucrează pentru noi). Nu de trupele şi tancurile şi ego-urile lor am nevoie, ci de condiţii decente de trai. De şansa unui viitor mai bun, unde să îmi permit o casă în care să-mi adun o familie. De optimism fără margini, ca să am cu ce farda previziunile sumbre. Am nevoie de ceva concret, funcţional, de soluţii pe bune, care nu jecmănesc oamenii de rând… nu de încă o paradă care să ne mintă frumos că România este o ţară bine organizată. Dar deh, nu-i ca şi cum i-ar păsa cuiva de ceea ce am eu (sau avem noi) nevoie…

Comentarii Facebook

comments

1Pingbacks & Trackbacks on Să fie…paradă!

  1. Agale prin ograda României | În beciu' cu idei
    December 4, 2011 at 4:59 pm (6 years ago)

    […] pe străzi, nu vei apuca niciodată o Zi Națională plină de sărbătoare, altfel decât câte-o paradă militară plictisită, dar e o bună ocazie să mai vizitezi ograda colorată a țărișoarei […]

    Reply

Leave a Reply