Amintiri muzicale

Mi se întâmplă foarte adesea ca unele melodii să mi se lipească de creier. Şi să le ascult pe repeat câteva zile, până dau de ceva nou, iar după o vreme, când îmi redescopăr vechile obsesii muzicale, să le asociez automat cu persoane, momente sau trăiri. Azi am avut iar un moment din-ăla…

Melodia cu pricina este asta:

 

Am descoperit-o cu ani în urmă, curioasă fiind dacă Mattafix mai ştie şi altceva decât Big city life… însă ori eram prea mică, ori nu aveam dispoziţia necesară, cert e că nu mi-a făcut prea mare impresie şi am abandonat-o într-un colţ de youtube – până în septembrie anul trecut, când cineva a postat-o pe facebook. Am ascultat-o, s-a instalat pe nesimţite în creieraş şi am purtat-o cu mine nu doar în dimineţile leneşe, ci şi pe drum, la birou sau seara înainte de culcare. Iar azi, după vreo 4 luni, ceva m-a îndemnat să o ascult, iar mintea mi-a fost inundată.

Închid ochii şi, încă de la primele note, mi se pare că e vară. Stau singură în apartamentul surorii mele, e weekend şi decretez zi de paste. Invit un  prieten la masă şi, în timp ce în apa fierbinte se scaldă nişte tortellini con prosciutto, iar în vasul de lângă se încheagă un sos simplu, cu roşii proaspete şi busuioc, aceeaşi melodie umple tăcerea. Fredonez în ritmul ei, cu gândurile lela, neştiind că data respectivă se va marca de la sine în calendarul vieţii mele drept una din cele mai reuşite şi senine zile din vara lui 2011.

Sau…

E o căldură sufocantă, deşi suntem în septembrie, iar eu numai ce am ajuns acasă. E una din puţinele zile în care apuc să mai trec pe acasă înainte de a merge la germană, aşa că profit de ocazie ca să mă răcoresc cu un duş rapid şi să mănânc ceva. Evident, piesa merge pe repeat. Mă simt puţin obosită, dar nu foarte (în fond, septembrie a fost o lună destul de liniştită la birou), şi abia aştept să ajung iar în săliţa de curs de la Centrul Cultural German, în sediul vechi. 

Îmi iau un minijup şi-un top lejer, retuşez machiajul, adaug un strop din parfumul plăcut, de vară, îmi zburlesc şuviţele, pun ochelarii mei de pisi pe nas şi căştile în urechi and I’m ready to go. Trec zâmbitoare pe lângă ţigănuşii care încearcă în zadar să se bage în seamă în drumul meu de la “capătul lumii” spre staţia lui 15, apoi mă amuz de ochii masculini aţintiţi asupra mea. Life’s good. 

 

Iar acum mi-e dor de vară. Mă bucur, totuşi, că unele lucruri nu se (mai) schimbă cu anotimpurile… I mean, cine a mai pomenit atâtea zile cu temperaturi pe plus în decembrie şi-n ianuarie?

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply