La belle verte [1996]

Deşi am spus în repetate rânduri că nu obişnuiesc să scriu despre filme, deoarece consider că sunt alţii care se pricep la asta mult mai bine, căutând prin arhivele blogului am constatat că am scris, totuşi, despre câteva şi a început să-mi placă să-mi dau cu părerea neavizată şi aberaţia pe tema asta. Prin urmare, azi luăm la ochi producţia franceză “La belle verte” .

 

Deşi am văzut filmul acum 2 zile, i-am lăsat minţii mele puţin timp să digere şi să filtreze ceea ce i-a fost prezentat, ca să pot avea o părere mai coerentă şi mai completă decât “a fost fain”. Povestea începe pe o planetă străină, pe care trăiesc oameni mult evoluaţi faţă de ceea ce vedem în jurul nostru. Aceştia au depăşit industrialismul şi the era of consumerism (chiar nu-mi vine în minte vreo formulare drăguţă şi sinonimă în româneşte), fiind adepţii reîntoarcerii la origini şi ai unei vieţi simple, bazată pe satisfacerea doar a unor necesităţi de bază şi având câteva trăsături esenţiale: linişte, cumpătare, armonie. Toţi sunt vegetarieni, au renunţat demult la maşini, nu mai folosesc deloc bani şi trăiesc pe dealuri unde nu există şosele, poluare, zgomot.

 

 

Bucurându-se de beneficiile unui asemenea mod de viaţă, oamenii trăiesc mult mai mult (cam de la 200 de ani în sus începe vârsta a treia) şi sunt foarte avansaţi şi la nivel psihic, fiind mereu interconectaţi şi capabili să comunice prin telepatie. Pentru ca învăţăturile lor să nu se piardă, ei fac în mod regulat vizite pe alte planete din Univers pentru a vedea cum decurg lucrurile şi a oferi sfaturi. Problema este că pentru Terra nu există doritori – toţi o consideră a fi un loc subdezvoltat, fără a manifesta vreo dorinţă de a evolua şi, deci, iremediabil pierdut. Într-un final, o femeie alege (evident, din motive subiective, ca toate muierile) să facă o încercare, aşa că este teleportată în Paris.

Evident, rămâne şocată de ceea ce vede. Se sufocă din cauza aerului îmbibat de noxe, este asurzită de zgomotul motoarelor, mâncarea plină de chimicale o otrăveşte, iar egoismul şi indiferenţa oamenilor o dezamăgesc peste măsură. Folosindu-se de puterea minţii, începe să “deconecteze” câţiva dintre ei – de fapt,  le face un fel de reset, inoculându-le pacea şi respectul pentru planetă şi pentru fiinţele care îi înconjoară.

Nu am de gând să vă spun toată povestea, pentru că vreau să o descoperiţi singuri, când vă veţi face puţin timp pentru ea. Cum văd eu toată povestea? Un fel de “aşa da – aşa nu”, care prin exagerare încearcă să ne arate (încă o dată, dacă mai era nevoie) că ceva, undeva, nu facem bine. Că bătându-ne joc de planetă, ne batem joc de fapt de ceea ce mâncăm, de aerul pe care îl respirăm, de cei pe care îi iubim, de noi înşine. Că suntem nişte roboţei care au doar două programe – muncă şi timp liber – bazate (în majoritatea cazurilor) pe o rutină din care nu găsim scăpare.

Şi totuşi… eu nu aş putea trăi nici ca în exemplul de “aşa da”. Nu sunt de acord cu vegetarianismul (n-aveţi decât să mâncaţi ce vreţi, nu am nicio treabă, doar că nu e pentru mine), nu văd de ce te-ai chinui să cultivi manual pământul când poţi să laşi o maşinărie să facă acest efort în locul tău şi, ca să fiu sinceră, nu cred că aş putea trăi atât de simplu. Să mă trezesc de dimineaţă, să înot în ocean, să alerg pe dealuri, seara să ascult un concert de linişte şi apoi să adorm, pentru ca a doua zi să o iau de la capăt. Da, poate sună de vis pentru un concediu, sau pentru o perioadă în care să încerci să te redescoperi şi să te înţelegi (Eat, pray, love style)… dar personal sunt prea prinsă în valul ăsta de energie care pune toate lucrurile în mişcare pe planeta asta, pentru a putea să mă desprind.

 

Şi chiar dacă poate mă deranjează uneori tot stresul care se acumulează în jurul meu, at the end of the day mă face să mă simt o rotiţă funcţională şi esenţială pentru funcţionarea unui sistem. Am un rol pe lumea asta, am o misiune, fac ceva concret, nu îmi irosesc timpul şi potenţialul alergând toată ziua pe dealuri şi gândindu-mă cât de minunat e cerul. Aşa sunt eu, aşa funcţionez, am nevoie de mişcare ca să mă simt vie.

Ca să nu mai lungesc povestea şi-aşa prea lungă pentru secolul vitezei, închei cu speranţa (speranţă e mult spus, dar duc lipsă de un cuvânt mai potrivit)  că prin rândurile de mai sus v-am trezit interesul, aşa încât o să vedeţi filmul şi o să am la un moment dat ocazia să aud şi părerea voastră legată de toată chestia asta.

 

P.S. Un trailer, pentru doritori.

Surse foto: 1, 2 şi 3, 4

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply