Frânturi de viaţă

Sau la fel de bine aş putea să spun Frânturi cu viaţă. Frânturi, pentru că au fost episoade scurte, de câte 15-20 de minute. Cu viaţă, pentru că au reuşit să se facă înţelese chiar dacă erau scoase din context. Cam aşa aş putea rezuma cele 3 mini-piese de teatru mobil pe care am avut ocazia să le urmăresc  zilele trecute în autobuzul Grolsch.

 

La Prima ceartă am asistat vineri – chiar dacă am intuit că ea vine ca o continuare a Primului sărut, activităţile extra m-au împiedicat să ajung mai repede de ora 21. Avându-i în rolurile principale pe maximianca Ioana Blaj şi pe simpaticul Conrad Mericoffer (care, apropo, a luat anul trecut premiul UNITER pentru debut), povestea mi-a adus un pic aminte de Crize sau Încă o poveste de dragoste. Dar numai un pic, pentru că de data asta nu mai avem în faţă un cuplu căsătorit, „cu vechime”, ci o idilă lejeră, modernă. Scandalul pleacă de la situaţia tipică în care tipul se laudă cu noua cucerire, pe când ea nu a spus nici măcar celei mai bune prietene. Dar e un scandal simpatic, care te face să zâmbeşti în ciuda “gravităţii” situaţiei 🙂

Primul sărut a venit abia sâmbătă (s-a lăsat aşteptat, cu alte cuvinte). Am văzut de unde a pornit toată “relaţia” – din nimicuri şi tachinări, ca orice chestie modernă – şi mi-am adus aminte de toate combinaţiile neserioase din liceu şi de după, de toate jocurile şi schimburile de replici ironice şi pline de farmec. Şi printre altele, am reuşit să înţeleg şi care era faza cu casca lu’ bunicu’ din Prima Ceartă. Cum, necum, asta mi s-a părut cea mai scurtă piesă dintre toate, cea mai… derulată pe nesimţite.

 

 

Dincolo de săruturi furate şi certuri, în Jocuri pe calculator se pune deja problema de “partaj”. (Aproape) Orice idilă încheiată aduce cu sine întrebare “okey, şi eu cum îmi recuperez lucrurile rămase la el/ea?“, iar eroii noştri nu fac excepţie de la regulă. Piesa este un monolog al lui Radu Iacoban, în care personajul pe care îl aduce la viaţă încearcă să-şi convingă prietenul (Paul Ipate) că este în regulă dacă merge pur şi simplu în apartamentul “fostei” şi îşi recuperează consola de jocuri. Pledoaria este plină de înţelesuri, cu poveşti despre lucruri scăpate de sub control, spuse pe un ton grav şi insistent, ca şi cum ar fi vorba despre chestiuni ce ţin de securitate naţională.  Aşa că nu ai cum să nu zâmbeşti când, după 15 minute de perorat, scapă cuvântul magic: consolă. Da, e o amărâtă de consolă, nu o armă nucleară, nu un copil, nu un Rolex furat 🙂

 

Acestea au fost cele trei bucăţi din “Asta-i tinerețea noastră” la care am reuşit să ajung (sau să prind locuri), şi tare mă bucur că am făcut-o. Au fost cele mai plăcute trei călătorii cu autobuzul , în ciuda gradelor multe de afară şi de dinăuntru, prin urmare sper ca acest experiment reuşit să se reia cândva 🙂 Chiar dacă în prima zi mi s-a părut puţin ciudat, m-am obişnuit repede cu ideea de teatru scurt şi mi-a plăcut modul în care actorii au stat chiar acolo, în faţa noastră, fără decoruri scenice laborioase şi fără distanţe. Au stat în mijlocul autobuzului,  s-au plimbat printre noi şi au reuşit să ne integreze cumva în poveste, să ne facă să simţim că acolo sunt doi prieteni de-ai noştri, într-o scenă ruptă din cotidian.

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply