Next chapter

Nu-mi plac sfârşiturile pentru că au un gust ciudat. E o oarecare nostalgie, o oarecare aşteptare de la viitor, o oarecare nesiguranţă legată de el, o oarecare bucurie. Pe scurt, o combinaţie cel puţin interesantă, care însoţeşte începutul unui nou capitol din cartea fiecăruia dintre noi. Ieri am plecat din cămin. Pentru ultima dată.

Două zile am tot cărat la bagaje, iar ieri dimineaţă am fost până acolo să-mi fac lichidarea, să predau cheia şi cartela de acces. După ce uşa de 127 s-a închis puternic, împinsă de curent, m-am deplasat încetişor spre scări, aflate taman în capătul celălalt al coridorului, cu mintea plină de amintiri.

Parcă mă şi văd în primul an, proaspăt instalată în căminul 12, în sfârşit pe numele meu, full-time, nu doar în vizită la sora mea. A fost anul în care am descoperit că nu toate căminele bubuie cu chefuri şi că dacă ai noroc (sau ghinion, depinde ce gen de om eşti) poţi avea parte de muuultă linişte. Tot atunci am descoperit 10 comportamente mai neobişnuite pentru o copilă neiniţiată ca mine şi am făcut cunoştinţă cu pachetele cu bunătăţi de la mame grijulii.

Pe timpul verii am locuit în căminul 15, unde am găsit multă voie bună, oameni sociabili şi trai studenţesc. Iar în octombrie, după ce am făcut cunoştinţă şi cu căminul 13, am pus de-o comparaţie punctuală privind condiţiile de trai din cele 3 locuinţe temporare ale mele. Aici am descoperit, în anul II, duşurile fără perdele, o colegă de cameră de nota 15, vecini cam liniştiţi pentru gustul meu, unii civilizaţi, alţii mai puţin,  dar şi un echilibru foarte frumos în viaţă, cu o împletitură reuşită de şcoală, muncă, plimbări, karaoke, cluburi şi viaţă personală.

După o vară petrecută departe de complex, în Girocului, m-am întors pentru ultimul an de facultate tot în căminul 13 – iar anul ăsta a fost cea mai reuşită atmosferă.  De la oamenii pe care i-am cunoscut la duşurile comune în care am legat prietenii, la sticlele de vin împărţite cu vecinii, la coridorul înghesuit cu uscătoare de rufe, la muzica ce bubuia din toate părţile, la gălăgioşii studenţi Erasmus, la nopţile albe de scris la licenţă…clădirea asta a fost martor, în cei doi ani în care m-a găzduit, al celor mai mari bucurii şi tristeţi din studenţie, în care am cunoscut oameni care mi-au schimbat viaţa şi care m-au ajutat să cresc în ritm şi mai alert.

O să-mi fie dor de anii ăştia, sunt convinsă; deja îmi este. Am rămas doar cu partea serioasă a vieţii, în care merg la muncă, m-am mutat din nou cu sora mea, stau la casă şi la întoarcere mă întâmpină un căţel care mi se împiedică în picioare. I feel… grown up. Mai grown up decât acum o lună, chiar. Şi asta nu e neapărat un lucru rău, ci doar diferit. Căci de acum, schimb pixul pe terminate din mână cu unul nou, dau pagina şi încep cu optimism şi cu energia celor 21 de ani un nou capitol. Sper să am suficientă inspiraţie încât să iasă chiar mai reuşit decât cel căruia tocmai îi scriu ultimele fraze…

Comentarii Facebook

comments

1 Comment on Next chapter

  1. Silvia
    July 24, 2012 at 10:39 am (5 years ago)

    Ne dorim sa crestem si sa fim maturi atat de mult, dar cand ajungem acolo ne dorim sa dam timpul inapoi. Cine sa ne mai inteleaga?

    Reply

Leave a Reply