Despre lupte cu sine şi dezamăgiri

De multe ori aud în jurul meu chestii motivaţionale gen “Be the change you want to see in the world“, care te îndeamnă să-ţi înfrunţi temerile şi să-ţi transformi slăbiciunile în puncte forte. Să te schimbi şi apoi să schimbi lumea. Sună aşa de frumos în teorie… dar de multe ori, e incredibil de greu să transformi toate smart quotes-urile astea în realitate.

Cred că orice om îşi cam cunoaşte defectele – şi nu mă refer aici la cele fizice, ci la chestii ce ţin de gene, personalitate şi altele de genul acesta. Adică taman cele cu care duci cea mai grea şi îndelungată luptă, dacă ai chef să te înhami la asta. Indiferent că e vorba de fire delăsătoare, vorbit încâlcit, ros de unghii, minte împrăştiată, lack of commitment, fugă de responsabilităţi, overthinking, tendinţa de a risipi timpul şi energia aiurea, procrastinare, lipsă de motivaţie, lipsă de voinţă sau orice altceva, să te apuci singur să-ţi dai două palme ca să-ţi revii e o provocare destul de mare, oricum ai lua-o.

Personal, încerc de ceva vreme să schimb lucrurile care nu îmi plac la mine – lipsa de constanţă (adică inspiraţie/chef de lucru în faze), incapacitatea de a lucra pentru propriul meu folos, entuziasmul subit pentru orice e shiny and new şi care dispare, de regulă, după maxim 2 luni, procrastinarea, vorbele care se înghesuie să-mi iasă pe gură cu un debit mult prea mare pentru puterea de înţelegere a majorităţii oamenilor… yeah, there’s a lot of work to do. Uneori înregistrez succese, alteori eşuez lamentabil – controlul, la fel ca multe alte chestii, e un lucru pe care îl deţin tot în faze.

Eşecurile sunt frustrante. Nu atât pentru că mă fac să mă simt neputincioasă şi să-mi dau seama că soluţiile mele sunt ca şi Raid-ul (omoară gândacii aproape definitiv), cât pentru că îi dezamăgesc constant (al naibii, aici stau bine la capitolul ăsta) pe cei dragi, pe oamenii care lucrează cu mine (aici se aplică doar în cazurile de voluntariat sau pro bono, pentru că dacă sunt bani în joc, deadline-ul e sfânt), pe cei cărora le-am promis cu toată hotărârea şi entuziasmul că îi ajut, după care intru în “modul legumă” şi nu mai pot să mă adun, nu mai am chef de nimic şi, evident, întârzii cu ajutorul ăla prea mult (uneori, până când e mult prea târziu).

Dacă de mine îmi e cum îmi e (că deh, după aproape 22 de ani, înveţi să te mai şi accepţi aşa cum eşti, din când în când), dezamăgirea pe care le-o provoc altora doare. Mai ales când îmi sunt apropiaţi – oameni care merită multe şi care primesc din partea mea mult… prea puţin. Aia e chiar urât, şi frustrant, şi descurajator. Şi mă avânt, din nou şi din nou, într-un război de transformare totală… şi mă întreb: oare de câte ori poţi să o tot iei de la capăt până când ajungi să te saturi, să ţi se facă lehamite şi să te ascunzi într-o peşteră?

 

P.S. Probabil că nu trebuia să scriu articolul ăsta – sau cel puţin să nu îl public, e mult prea personal, îmi “strică imaginea”. Dar poate aşa, măcar o parte din persoanele vizate vor citi şi vor înţelege, printre rânduri, un regret sincer. El vine la pachet cu nişte scuze pe care nu le-am adresat niciodată, pentru că ştiu că nu sunt şi nu vor fi niciodată suficiente pentru a repara tot răul care e deja făcut. 

Comentarii Facebook

comments

4 Comments on Despre lupte cu sine şi dezamăgiri

  1. Roana
    October 30, 2012 at 5:14 pm (5 years ago)

    Deme, ești om! Ai dreptul să greșești! Dă-ți voie să mai faci și asta. Cum nu toată viața e roz, trebuie să învățam să trăim și cu greșelile sau regretele noastre. Nu le acorda mai multă importanță decât merită.

    Reply
  2. Calin
    October 31, 2012 at 10:58 am (5 years ago)

    Pai si asta e o lupta: sa inveti sa te bati cu intamplari de genul, cum treci peste regretele avute si scuzele care niciodata nu iti place sa le dai … dar ajungi cumva si in situatii in care trebuie sa le folosesti. Diferenta e ca se vede de la o posta o persoana care se scuza din obisnuinta si fara sa puna prea mare valoare pe “scuze” si o persoana care spune sincer si iti dai seama ca ar face orice sa nu fi fost in situatia asta

    Reply
  3. B
    October 31, 2012 at 3:18 pm (5 years ago)

    Daca stii ca nu poti sa te tii de treaba, nu promite. Omul ala nu va fi dezamagit daca nu va astepta dupa nimic. Simplu, nu? Invata sa zici NU atunci cand stii ca nu o sa ai chef sa ajuti si nimeni nu se frustreaza – asteptand dupa realizarea promisiunii sau, de cealalta parte, incercand sa se tina de promisiune.

    Reply
    • Deme
      November 2, 2012 at 2:51 pm (5 years ago)

      Problema e că tot timpul sunt entuziasmată şi promit cu cele mai bune intenţii. Dar după o vreme mă dezumflu. Oricum, cea mai recentă decizie e taman ce spui tu: nu mai promit nimic, nu mă mai implic ferm în nimic. Dacă simt vreun impuls să ajut o fac, însă avertizez omul că nu se poate baza pe mine pe termen lung.

      Reply

Leave a Reply