Singura persoană

… pe care trebuie să o suporţi toată viaţa eşti tu. De părinţi te rupi la un moment dat, colegii îşi ajustează traseul pe drum, prietenii îi schimbi, căsnicia nu e bătută în cuie. Şi oricum, oricât de apropiat ai fi de o altă persoană şi oricât timp ai petrece cu ea, nu va fi niciodată alături de tine 24/24, şapte zile pe săptămână, nu va şti ce e în fiecare bucăţică de suflet, în fiecare fărâmă e gând, în fiecare secundă de visare. Şi e perfect aşa.

Toţi suntem suciţi în felul nostru (sau cel puţin îmi place să cred asta, că doar n-oi fi singura “speşăl” pe planeta asta). Eu vorbesc prea mult, gândesc prea mult, am o grămadă de mood swings, o întreagă colecţie de trăiri dubioase, visez tâmpenii suprarealiste (asta când nu am coşmaruri intense, demne de filmele horror la care nu mă uit niciodată), am temeri inexplicabile şi sunt, uneori, cam defectă. Sinceră să fiu, I’m not so fond of myself sometimes şi mi-aş dori ca măcar pentru câteva zile, să-mi iau un concediu de la… mine, să încerc ceva nou, să mă despart de toţi piticii şi gărgăunii mei şi să-mi pun în sleep mode creierul, fie şi numai pentru 5 ore.

Dar nu pot. Sunt eu, trup şi suflet, legate până la moarte. Aşa că tot ce pot face e să mă strâmb, să mă cert cu mine, apoi să mă pun la somn. Căci nu-i aşa, timpul le vindecă pe toate… iar până dimineaţa, am şi uitat de ce am fost aşa e ofticată cu o seară înainte. Norocoşi sunteţi voi, cei care aveţi opţiunea de a mă ignora când mă apucă nebunia…

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply