Aristophanes Now – sau povestea Greciei prin ochii omului de rând

Marţi şi miercuri s-a jucat la Timişoara spectacolul „Aristophanes Now” – o creaţie internaţională la care au luat parte o serie de artişti din Anglia, Grecia, Turcia şi România, jucată pe 4 scene europene: Atena, Istanbul, Timişoara şi Londra. Cum marţi e zi de Masterchef (ştiu, sună al naibii de mediocru), am ales să merg la cea de-a doua reprezentaţie. Şi cum era evident că am o părere despre ceea ce am văzut aseară, o să mă pun să o aştern şi pe blog, să ştiţi ce aţi pierdut în caz că nu v-aţi numărat şi voi printre spectatori.

Din prezentarea spectacolului am aflat (abia acum, pentru că nu am obiceiul de a mă documenta prea mult înainte de un eveniment, ca să nu mă las influenţată sau să-mi fac aşteptări greşite) că spectacolul porneşte de la creaţiile corale ale lui Aristofan (despre care eu nu ştiu absolut nimic, să ne înţelegem). Citind puţin pe net despre opera lui, am văzut că într-adevăr, fragmente din „Norii”, „Pacea” sau „Broaştele” au fost integrate în cântecele de aseară.

Revenind la spectacolul în sine, a fost o reinterpretare şi recapitulare a istoriei Greciei, din vremurile antice în care oamenii erau liberi şi fericiţi, trecând apoi prin războiul peloponesiac şi continuând povestea cu instaurarea democraţiei, emanciparea femeilor, înflorirea capitalismului şi a corupţiei, fuga intelectualilor, aderarea la Uniunea Europeană, adoptarea monedei euro, sărăcirea accentuată şi depresia generală. Toate acestea sunt „povestite”  prin dans şi cântec (în greceşte, cu supratitrare), prezentate din perspectiva oamenilor de rând, care sunt cei mai afectaţi de toate aceste schimbări.

Vedem femeile acuzând lipsa de sens a războiului care le obligă să-şi crească singure copiii în timp ce bărbaţii lor mor pe fronturi, apoi aceleaşi femei proclamând egalitate şi câştigând dreptul de a munci şi de a vedea şi altceva în afară de propria gospodărie. Îi vedem apoi pe greci, frustraţi că politicienii pe care i-au ales sunt corupţi şi fură fără să le pese de popor şi plângându-se că poeţii lor pleacă, lăsând în urmă preocupările culturale. O secvenţă din spectacol este dedicată monedei euro, care le-a adus numai probleme, care a adâncit şi mai mult sărăcia – o strategie menită să îi forţeze să-şi vândă insulele către marile puteri europene –, a înrăit oamenii, a ucis buna dispoziţie şi a instalat o stare de tristeţe, chiar depresie generală. Totuşi, spectacolul se încheie într-un ton vesel, cu happy end, în care din dragoste şi haos se naşte adevărata fericire, iar oamenii dansează din nou alături de zei.

Toată povestea asta mi-a adus aminte extrem de mult de România. Ne plângem şi noi de politicieni, de corupţia şi lăcomia de la nivel înalt, întrebându-ne cât Dumnezeu mai rezistă ţara asta, cât se mai poate fura din ea până ce sărăceşte şi se usucă de tot. Grecii deplângeau plecarea poeţilor, una dintre valorile culturale moştenite din moşi-strămoşi,  noi deplângem plecarea medicilor şi a minţilor luminate spre ţări care ştiu să le aprecieze. Noi nu ne vindem insulele (pentru că nu avem, nu de alta), dar vindem tot ce a mai rămas: aurul – canadienilor, fabricile şi terenurile – străinilor; în câteva decenii, vom ajunge sclavi în ţara noastră, muncind pe nimic pământurile strămoşilor, pe atunci vândute cu totul celor care vor şti să facă profit.

Cu moneda euro nu mă pronunţ; eu nu-s prea sigură că vom apuca vremurile alea, dat fiind că situaţia europeană se clatină rău, plus că noi oricum nu am fost niciodată bine văzuţi în Europa şi tot aştept momentul ăla în care vreun mare politician va zice: afară cu voi din UE, am văzut destul! Pentru că nu văd luminiţa de la capătul tunelului în ceea ce priveşte România; nu mi se pare că merge nici măcar “un pas în faţă şi doi înapoi”, ci se avântă cu viteză din rău în mai rău, fără şansă de a-şi reveni vreodată prin cultură, cum era situaţia Greciei. România pierde constant cultură; şi nu, cu o floare nu se face primăvară, şi nici cu 3 concerte şi 2 expoziţii de fotografie nu ne putem numi popor educat. Nu când din televizoare urlă Becali, Diaconescu şi vedetele noastre din carton dat prin sclipici. (dar despre asta, cu altă ocazie, că prea mă întind).

Revenind din nou la spectacol, mi-a plăcut, în ciuda tuturor chestiilor negative de care mi-a amintit. A reinterpretat o bucată bună de istorie (chiar dacă prietenul meu se plângea că au sărit cam prea brusc de la antichitate la problemele actuale), a făcut practic o sinteză a celor mai importante momente din istoria lor şi a încheiat cu mesajul că lumea se poate salva numai prin cultură, prin întoarcerea la adevăratele valori. Actorii au fost de excepţie, au avut o energie vibrantă, au dansat timp de 2 ore fără pauză şi au cântat dumnezeieşte. Printre cei trei invitaţi ai spectacolului s-a numărat şi românca Maria-Casandra Hausi, care a interpretat la un moment dat o doină românească de ţi se rupea sufletul… iar pielea de găină a fost la ea acasă. Superb, superb de tot – un standing ovation meritat pe deplin.

Fotografii preluate din invitaţia electronică primită din partea Teatrului Naţional Timişoara

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply