Un autor de care (probabil) vom mai auzi

Cine e Joël Dicker? Asta m-am întrebat acum o lună, când hotnews (unul din puţinele site-uri de ştiri pe care le răsfoiesc) anunţa cu surle şi trâmbiţe un dialog online între susmenţionatul şi cititorii lui. Cum eu m-am reapucat de citit anul ăsta şi sunt mereu în căutare de ceva nou şi mişto, evident că n-am putut lăsa lucrurile aşa şi am investigat mai departe cine e frumuşelul şi ce mare capodoperă stârneşte atâta vâlvă.

Autorul este un tânăr şi frumos scriitor elveţian, care scrie în franceză,  se află la cel de-al treilea titlul în librării şi are deja în palmares câteva premii literare (şi n-are nici 30 de ani). Cartea se numeşte “La Vérité sur l’Affaire Harry Québert”, a luat Marele Premiu al Academiei Franceze pe 2012 şi premiul Goncourt pentru liceeni, are vreo 700 de pagini şi promite să fie:

un roman despre un roman şi în acelaşi timp un roman în roman, scrisă alert, cu o intrigă care se complică la fiecare capitol, deseori dramatică şi pasională, plasată în societatea americană a micilor oraşe în perioada de dinaintea alegerii lui Obama. Ca cititor eşti mereu deconcertat şi inevitabil fermecat de cursul acţiunii, întotdeauna împins spre piste false, captivat de scriitura vie, directa şi simplă. E impresionant felul natural în care autorul trece de la o epocă la alta – acţiunea se întinde pe parcursul a 35 de ani – plin de suflu şi de ritm.  (sursa)

Iar cea mai tentantă, recunosc, mi s-a părut afirmaţia cum că romanul ar fi un fel de Millenium (you know, Stieg Larsson’s trilogy) elveţian. Or, seria Millenium mi-a plăcut la nebunie, deci dacă mai există ceva similar, count me in. Şi-aşa am început să caut pe toate site-urile mele preferate cu free ebooks keyword-ul “Harry Quebert”, ca să văd cu ochii mei care e faza. (Rezumatul îl găsiţi aici, n-are sens să revin asupra lui)

Mna, acum că am terminat-o (am făcut pauză vreo 2 săptămâni, în mijlocul ei, fiind prinsă cu altele), să vă spun şi vouă ce şi cum. So, partea cu roman în roman despre roman e bifată cum trebuie – cred că e cea mai bine stratificată carte pe care am citit-o până acum, cu poveşti separate care se leagă, totuşi, bine între ele, poveşti care sunt relatate în paralel, sărind uneori peste firul cronologic.

Îmi place tare mult modul lejer în care Dicker face trecerea de la un stil la altul, de la notiţe din ancheta poliţiei, la mărturisiri făcute de diferite personaje, la scrisori de dragoste, la extrase din cărţile scrise de cele două personaje principale – Harry Quebert şi Marcus Goldman, la cugetările personale ale lui Marcus etc. E destul de uşor de urmărit firul, în ciuda nenumăratelor întreruperi şi intersectări cu alte bucăţi din poveste.

Mi-au plăcut şi întorsăturile de situaţie, deşi nu am simţit un suspans pe bune de-a lungul cărţii, şi nu aş spune că am fost “mereu deconcertată şi inevitabil fermecată de cursul acţiunii”. Da, m-a prins povestea, însă nu suficient pentru a sta toată ziua cu nasul lipit de Kindle, nerăbdătoare să citesc cât mai mult deodată (mai puţin azi noapte, când eram decisă să nu mai lungesc lectura până azi). Nu aş putea spune dacă e din cauza scriiturii sau pur şi simplu din cauza stărilor mele recente, dar nu m-am simţit extraordinar de captivată.

Totuşi, luată per ansamblu, cartea nu e rea deloc şi este exact ceea ce promite: o lectură uşoară, de vacanţă, care te ţine ocupat fără a-ţi pune prea mult mintea la contribuţie. Nu avem fraze super literare, nu e nici prea mult loc de wild guesses şi alte cele, pentru totul ţi se cam dă pe tavă – însă asta nu e întotdeauna ceva rău. I think it’s worth a shot, anyway 🙂

Aşadar: dacă vă tentează să o citiţi, aveţi două variante: fie în format online (o am eu, însă doar în franceză – nu au fost vândute încă drepturile pentru limba engleză), fie din librării, publicată de editura Trei. Şi dacă o duceţi la bun sfârşit, aş fi interesată să aud părerea voastră fie aici, fie pe goodreads 🙂

Sursa foto

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply