Eroii patriei noastre

Nu mai sunt cei care salvează ţara de invaziile popoarelor străine, făcând istorie. Nu sunt cei care fac „fapte de vitejie”. Nu mai sunt bărbaţii care pleacă în războaie sau femeile văduvite, care trebuie să-şi crească singure pruncii. Eroii patriei noastre în anul de graţie 2013 sunt, dragii mei, cei care au reuşit, după eforturi supraomeneşti, să ia bacul.

E plină presa din ultimele zile de materiale cu învingătorii din acest an, evidenţiindu-i pe elevii care au trecut de 9,70 – 9,80 şi rezervându-le din start o carieră strălucitoare. Pe de o parte, nu e rău să mai spunem şi de bine despre lucrurile care se întâmplă în România, până nu ne va crede toată Europa analfabeţi. Şi poate cei care au ca modele tot felul de personaje de carton vor lua apariţiile la tv drept o motivaţie de a-şi da mai mult silinţa în toamnă, poate-poate ajung şi ei vedete.

Dar pe de altă parte, e trist. E trist că, la un examen care se tot simplifică, în care dai probele tot pe rând şi eşti evaluat prin calificative precum „experimentat” sau „avansat” (oare cum altfel ai putea fi la limba română oral, dacă o vorbeşti de când ai rostit primul „mama”?), în care limba română are subiecte diferite pentru profil de real şi cel de uman (deşi români suntem toţi), rata de promovare este de 55%. Adică un picuţ mai mult de jumătate. Şi toţi cei care au picat vor primi 6 luni de şomaj, sărăcuţii… hai să-i ţinem în braţe pe toţi, că doar muncesc şi pentru ei proştii care şi-au luat examenele la timp.

În 2009, când am dat eu bacul, promovabilitatea era aproape 80%. Am avut media 9,90 (singurele note sub 10 au fost la sport – 9,75 şi la istorie – 9,70). Nu m-a chemat nimeni la emisiuni să-mi dau cu părerea despre generaţia mea şi cât de mult am muncit ca să ajung acolo, nici nu am fost cover story pentru jurnalele naţionale. În liceul meu, cred că asta a fost a treia sau a patra medie la bac; toţi eram buni şi toţi ne-am dat silinţa, şi nu ni s-a părut niciodată că merităm o medalie doar pentru că ştim să ne exprimăm coerent şi luăm examenele în serios. Toţi colegii mei de clasă au ajuns la facultăţile pe care şi le-au dorit, şi mulţi dintre ei au prins joburi bune de pe băncile facultăţii sau la scurt timp după absolvire.

Ştiu, sună cam penibil să o iau de pe acum cu formulări de tipul „pe vremea mea”, având în vedere că n-am decât 22 de ani. Dar serios, mi se pare că între 2009 şi 2010 nu e o prăpastie oarecare şi normală, ci un ditamai hăul în care pică de trei veri încoace jumătate din absolvenţii de liceu. Aşa că nu vă supăraţi pe mine când vă spun că eu nu cred că mai apuc pensia. Chiar dacă trăiesc până la vârsta absurdă impusă de lege (acum e doar 60 de ani, dar cine ştie cât mai creşte până în 2050), mira-m-aş să existe fonduri şi pentru „ciudaţii ăia” care învăţau pentru bac şi s-au angajat ca proştii de la 18 ani, în paralel cu facultatea, când puteau bine-mersi să trăiască pe spinarea părinţilor şi a statului. Muncă le-a trebuit lor?

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply