Despre job și teoria anului doi

Nu am înțeles niciodată oamenii care se angajează pentru perioade scurte de timp, și schimbă firma tot la 2-3-4 luni. Evident, nu mă leg astăzi de angajatul pe timp de vară – e clar că un job la McD nu e tocmai visul oricărui student; it pays the rent și cam atât. Dar când lucrurile devin serioase și îți depui CV-ul într-un loc în care chiar îți dorești să fii, mi se pare că dai dovadă de coloană vertebrală când alegi să și rămâi acolo, nu doar până la al treilea salariu.

Personal, consider că un om tânăr, cu vise mari și planuri bine puse la punct, ar trebui să rămână pe o poziție în jur de 2 ani. Și vorbesc aici despre oamenii ca mine, aflați la început de carieră, când încă nu ai un răspuns bine pregătit pentru întrebarea clasică de interviu “Unde te vezi peste 5 ani?”, dar știi în sinea ta cam la ce te aștepți. Vrei să crești repede, să fii apreciat, să câștigi mai mult.

Dacă lucrezi într-o corporație, mai ales, ești mereu cu ochii la ce oferă concurența; poate se ivește o oportunitate, poate e ceva de care ar trebui să profiți. Volumul de muncă e mare, stresul atinge uneori cote nasoale, obosești, visezi la concedii sau măcar la bonusuri consistente. Tinzi să uiți că acum câteva luni, un an, visai exact la ceea ce ai acum: un job decent și stabil, niște cifre mulțumitoare pe fluturaș (evident, le-ai primit, și după 3 luni ți se par mizilic), un loc unde să poți să te dezvolți. Eh, și-acum? This is the part where you get to real work. Do not quit too soon.

Și la acest too soon mă refeream mai sus; doi ani. Cred că asta e perioada minimă (pentru unii, ideală) pentru orice post (dacă simțiți o nevoie puternică să mă contraziceți, bear with me; am 23 de ani și doar 3 joburi la activ, deci s-ar putea să mă înșel).

Primul an e de acomodare: cunoști colegii, te familiarizezi cu obiectul muncii, înveți procese noi, deprinzi primele automatisme. În ceea ce mă privește, primul an la ambele joburi a fost un traseu de entuziasm – obișnuință – sentimentul că nu e pentru mine – dorința de a demisiona – dat două palme și revenit la realitate – multă muncă – rezultate bune și aprecieri – încheiat cele 12 luni motivată, hotărâtă să continui, considerând că sunt pe plus.

În cel de-al doilea an, treaba încă merge bine. Ai dovedit că ești suficient de bun să fii luat în seamă, primești taskuri mai complexe și șansa de a te afirma, însă nu ești încă nici scârbit de ceea ce faci, nici suficient de experimentat ca să fii inclus în treburile cu adevărat nasoale – care există, indiferent ce lucrezi; poate sunt dosare stufoase, sau proiecte complicate, sau clienți jegoși. Le știm cu toții, sunt acele lucruri pe care nu le faci cu drag, care îți consumă din energie, neuroni și chef de muncă, dar pe care trebuie să le facă cineva. Deci anul doi înseamnă afirmare, puncte drăguțe de inclus în CV, o accelerare în creșterea profesională, păstrând în același timp o doză sănătoasă de motivație.

Dacă rămâi acolo și pentru anul trei, e alegerea ta. Pentru mine, cunoscându-mi firea și stilul de lucru, cred că cea mai potrivită abordare este să muncesc din greu vreo doi ani, să obțin nivelul dorit, după care să step up – indiferent că schimb jobul, departamentul, compania, țara. Știu că nu e o strategie bună pe termen lung; nu mă aștept să schimb ceva tot la 2 ani for the rest of my professional life, ar înseamna să ajung la 50 de ani cu un CV cât Biblia :) Dar pentru o carieră aflată în primii ani, când încă nu ești sigur unde te potrivești cel mai bine și ce ar trebui să alegi pentru a te bucura de un echilbru între muncă, satisfacție profesională și viață personală, cred că e o abordare chibzuită. Work hard, nu pierde niciodată din vedere the bigger picture, fii mereu conștient pentru ce lucrezi și ai răbdare să înveți tot ce e mai important înainte să faci următorul pas. Just my two cents.

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply