Micile sâcâieli ale vieții: telefoanele la serviciu

Niciodată nu am fost un mare fan al vorbitului la telefon – ceea ce poate părea un pic ciudat, știind cât de mult vorbesc, în general. Îmi amintesc și acum primul telefon, la 14 ani, când aveam un abonament Orange cu 180 de minute și eram siderată că, deși vorbeam des cu colegele să ne consultăm la teme, veșnic rămâneau minute (mentalitatea românului: când primești ceva, apăi folosește-l la maxim, să nu se piardă). Anii au trecut, acum am minute de le-am și pierdut șirul, un lucru s-a schimbat: puțin îmi pasă cât consum. 

Pentru mine, telefonul are trei funcții de bază: ceas, alarmă și sunat una bucată mamă, maxim o oră pe săptămână. Mai intru pe net când și când, dar prea puțin ca să conteze, iar cu prietenii comunic de cele mai multe ori la birou (da, mă înțeleg tare bine cu colegii), povestim la o cafea sau pe facebook. De-asta de cele mai multe ori, uit telefonul în geantă toată ziua și nu-i simt deloc lipsa; îl “păzesc” doar în zilele când aștept vreun colet.

Eh, liniștea asta a mea, așa frumoasă cum e, nu este perfectă – din două motive. Unu, că s-ar putea să fie ceva urgent și eu să văd apelul ratat după 8 ore; doi, că every now and then este întreruptă de un amic care are chef de taclale și uită că eu lucrez până la 7 seara, minim.

Și asta este una din cele mai sâcâitoare chestii pentru mine: să mă suni când sunt la muncă. I love my job, și de cele mai multe ori ritmul este foarte alert, toată lumea are nevoie de ceva, eu caut formula magică pentru a mă multiplica, în timp ce răspund cât mai rapid la mailuri, telefoane, taskuri. Crede-mă, numai de povești cu pești nu am eu timp și chef.

Încercasem la un moment dat să pornesc ceva cu un tip, dar el era genul de om care se așteaptă să vorbească la telefon cu mine de țșpe ori pe zi; și nu era suficient doar să fiu disponibilă, nuu… trebuia să îl și sun constant, să îi arăt că nu am uitat de existența lui. Pe bune? A ținut cam o săptămână tărășenia, până m-am zburlit la el că eu am și altă treabă decât să tot ies pe hol la fiecare oră, să îi spun lui ce am mai făcut. FFS.

Bottom line: Dacă nu e urgent, nu mă suna la birou. Dacă ții la nervii mei, nu mă suna la birou. Dacă nu ai chef să te expediez rapid, nu mă suna la birou. Dacă ai sunat, totuși, o dată și nu vrei să încadrez în categoria oamenilor care mă sâcâie, nu repeta greșeala. Că te plictisești, că ți-e dor subit de mine, că ți-ai adus aminte că exist și te întrebi ce mai fac, nu-i cazul să pui mâna pe telefon… treburile astea se pot rezolva și pe facebook. Lasă-mi un mesaj acolo, sau dă-mi un sms și-ți promit că răspund când am un moment liber și chef de conversație. Pinky promise.

Comentarii Facebook

comments

Leave a Reply