48 de ore

Câte lucruri pot să se întâmple în 48 de ore? Puține, teoretic, mai ales dacă sunt cuprinse în intervalul miercuri-vineri, când de regulă ne petrecem (minim) 8 ore la muncă, mai rezolvăm din treburi și ne punem înapoi la somn. Ei bine, ultimele mele 48 de ore au fost foarte departe de rutinele-mi bine stabilite, dintr-un motiv foarte simplu: m-am mutat în Londra.

Miercuri, ora 21.00. După 2 ore și jumătate pe avion, aproape o oră pe mașină și o cină rapidă la un “unfussy fried chicken chain restaurant” (după cum se descriu) în Northwood, am ajuns în West Ealing, unde gazda mea de airbnb mă aștepta cu un pat moale, numai bun de trântit în el. Cu atât mai bun cu cât tocmai ce ne cam chinuisem cu vreo 50 și ceva de kilograme de bagaj, pe niște scări exterioare înguste, taman până la etajul 2. N-am cedat, însă, ispitei, pentru că aveam treabă: am pus rapid mâna pe telefon, să sun doi landlords (cu care schimbasem deja câteva mesaje pe spareroom) ca să stabilim o întâlnire pentru a doua zi. Gata, liber la somn!

Joi, ora 09.00. Trează de la 7 dimineața și chinuindu-mă să-mi păcălesc ceasul biologic că pot să mai dorm, la 9 mă ridic cam cheaună din cap. Bine măcar că e o oră decentă de bântuit prin casă. La 10 merg să văd prima casă, aflată la vreo 3 străzi distanță de unde sunt cazată. O tai rapid de pe listă, fetele care locuiesc acolo sunt prea împrăștiate și artiste pentru gustul meu; încerc să nu-mi pierd speranțele după prima experiență nu prea încurajatoare, așa că două ore mai târziu, mă prezint la următoarea adresă, tot prin zonă. Eh, deja e ceva mai bine, camera e foarte mare și decorată cu gust, deci iată că avem un finalist – intră pe lista scurtă.

Ziua a continuat cu alte câteva telefoane și vizite, iar din lista mea de 6 case, cea mai bună variantă rămâne tot cea de-a doua. Restul au fost fie mizerabile, fie prea departe, fie prea scumpe pentru cutia de chibrituri oferite (puțin îmi pasă că-mi dai baie separată, dacă în cameră abia mă pot mișca pe lângă pat). Dar hai să mai vedem un ultim apartament, poate-poate, și apoi mă pun să dau răspunsul final.

Joi, ora 21.00. Întoarsă acasă la gazda mea, dau vestea cea bună: mi-am găsit chirie! Ultimul apartament văzut este exact ce căutam: camera e spațioasă, cu pat comod, garderobă, chiar și o canapea și un birou, și tot mai este loc să dansez vals prin ea (eh, nu chiar, dar o salsa tot merge). Se întâmplă să mai fie localizat și la 8 minute de mers pe jos de birou, deci scutesc din start detestatul “commuting” care mănâncă nervii londonezilor. Ce să mai, a fost dragoste la prima vedere, așa că am bătut rapid palma.

Evident, gazdele mele au fost foarte surprinse, chiar…impresionate. Eu le spusesem din start că am de gând să rămân la ei 3 nopți, fiind hotărâtă să-mi găsesc ceva cât mai repede; însă ei, la fel ca și prietenii mei care au locuit/încă locuiesc în Londra, au fost cam sceptici când au auzit care mi-e termenul, pentru că regulă îți trebuie cam o săptămână, pare-se. Ei bine, eu am avut nevoie de 23.5 ore 🙂 Pe principiul: nu știu cât durează pentru alții, dar… have you met Cami?

Vineri, ora 9.00. Iar am probleme cu fusul orar; corpul meu încă e convins că e deja ora 11, deci nici gând să mai pot dormi, așa că ora 9 mă găsește cu dușul făcut, micul dejun servit și machiajul gata. La 10 mă întâlnesc cu proprietarul să facem actele și să-mi iau cheile, la 11.30 chem un taxi să mă care cu bagajele (stau la 2 străzi distanță, dar efectiv nu sunt în stare să merg cu gențile alea, am crezut că-mi dau duhul oricum 2 etaje în jos și apoi alte 2 etaje în sus), iar la 12 deja sunt în drum spre mall. Trei drumuri și cinci ore mai târziu, cu portofelul ușurat de niște lire bune, iată-mă înapoi la camera-mi cea nouă, înconjurată de șapte mii de genți, plase, plăsuțe, punguțe, perne, haine de pat și alte cele. E timpul să facem curat!

Vineri, ora 21.00. M-am tolănit pe canapea cu laptopul în brațe. Camera este în ordine, hainele stau cuminți în dulap, gențile s-au cuibărit sub pat, iar în mână am un Valpolicella bun, exact cum îl știu. Parcă nici nu-mi vine să cred cât de repede s-au așezat toate la locul lor… ca și cum totul ar fi fost scris de dinainte, iar eu doar am urmat scenariul. Și cu atât mai surprinzător e că, la începutul săptămânii trecute, nici măcar nu știam unde o să dorm. Unde o să îi spun taxiului să mă ducă, odată ajunsă la aeroport.

Și totuși, spre surprinderea mea și-a tuturor, nu reușeam nicicum să mă panichez, cum ar fi fost poate normal, ci răspundeam tuturor întrebărilor cu invariabilul: “nu știu încă ce și cum, dar simt că va fi bine”. Se pare că până la urmă, tot am avut dreptate 🙂

P.S. Cât despre restul întrebărilor de genul “Ce cauți acolo?”, “Cum de te-ai mutat?” sau “Cât de greu a fost să pleci?”, probabil că le voi răspunde mai pe larg într-un articol viitor. Stay tuned!

Comentarii Facebook

comments

1Pingbacks & Trackbacks on 48 de ore

  1. Un an fără plan | Livin' la vida Deme
    January 15, 2016 at 4:09 pm (2 years ago)

    […] s-a întâmplat și el de la sine: Parisul în mai, Frankfurt în iunie, Amsterdam în noiembrie. Mutatul în altă țară, vis nescris dar viu în suflet de când am învățat să merg, s-a întâmplat tot în 2015; în […]

    Reply

Leave a Reply